Iată o pildă: Doi ostași ruși, la Kiev, discută cu o femeie. Ziaristul, vigilent, trage cu urechea. Exact când cetățeanca le spune rușilor: Și eu sunt rusoaică. Vă întreb: Ce căutați voi aici?
Atât.
Eu, ca fost director de ziare, n-aș fi publicat așa ceva. Aș fi recunoscut minciuna. Directorul de azi al ziarului cu pricina, nu doar că a publicat așa-zisa informație, dar a și ales-o dintre multe altele, nepublicate însă.
Și-acum, o paranteză. În romanul „Războiul sfârșitului lumii”, spre final, o somitate îl întreabă pe ziaristul care a participat la evenimente pe tot timpul războiului: Ați fost prezent acolo, ați pătimit, cum se face că dumneavoastră scriați una, iar ceilalți care veneau și plecau, scriau alta? Simplu, răspunde ziaristul: Toți ceilalți știau ce vor scrie înainte de a sosi la locul faptelor.
Cititorilor, povață: Nu credeți nimic din ce transmit reporterii. Aceștia nu fac altceva decât să ilustreze dorințele partizane ale șefilor.
P.S. Cele mai multe
