Cățelul meu, cred că are 12 ani, în timpul plimbării de dimineață, a văzut o vrăbiuță ciugulind o bucățică de pâine. Nu se grăbea. Draga de ea, se delecta. Răsfățatul meu animăluț a alungat-o și s-a pus el pe ronțăit minuscula rămășiță. Nu-i era foame. Era natura sa. Își arăta puterea. Zilele astea, am tot auzit vorbindu-se despre mârlanii României petrecând pe plaje costisitoare. Cu burțile revărsându-se în fața cutiei de table. Cine mai e ca ei? Sunt bogați. Dreptul lor, deci. Rânjesc zgomotos, belferește. În țară, păsărici ciugulind ce se poate, atât slăbănoagele, cât și ceva mai încropitele, ciripesc cu gânduri pofticioase. Și eu! și eu! și eu! Și eu pot să iau firimitura din fața cuiva și să nădăjduiesc la Coasta de Azur!
Și soarele continuă să se învârtească în jurul axei Universului. Și eu beau. Fără nicio axă. Și mă cred Dumnezeu.
