Acasa > Articole > Presa > Nicolae Cristache îi scrie lui Seneca

Nicolae Cristache îi scrie lui Seneca

Dragul meu Seneca,

 

Iată, am ţinut seama de îndemnul tău; acela cuprins în zicerea „Neghiobul trăieşte cât poate, înţeleptul – cât trebuie. M-am hotărât să mai trăiesc fix zece ani; un an a trecut, au mai rămas nouă. Sigur, întâmplarea poate face să mor oricând; important, îmi spun, e să trăiesc în fiecare zi de parcă ar fi ultima. E drept, nu prea reuşesc.

Mi-am îngăduit un răgaz, totuşi, lung; lucrarea cu care doresc să-mi închei viaţa nu poate fi dusă la împlinire de pe o zi pe alta: mi-am propus să mă eliberez, în sfârşit, de trăirile care mi-au amânat startul spre statutul de om total; cum ar fi neliniştile, de pildă – ce m-ar mai putea nelinişti ştiind cât mai am de trăit? Sau orgoliul măririi: la ce mi-ar mai folosi un bun, o funcţie, un rang sau un privilegiu? Viitorul, pentru mine, nu e mai lung decât preşul de la uşă. Şi la fel judecam că ar sta lucrurile cu frustrările, invidiile, geloziile, speranţele, egoismul, intoleranţa, mânia, nerăbdarea – beţe în roata carului în care eram urcat, grabnic avântat.

Şi nu e uşor; e mult mai greu decât mi-am închipuit. Mi-e bine, e adevărat, dar numai în singurătate. Cum îi trec, pragul, sunt întâmpinat din toate părţile de vechile frustrări, invidii, nostalgii – devin aprig, intolerant; mă întorc la mine murdărit de tot ce-am vrut să evit. Nu te poţi mişca prin noroi fără să te murdăreşti – mai ţii minte? Nimeni, ziceai, nu-şi poate ţine piept sieşi; o dată ce a început să se agite, neliniştea se transformă pe dată în ceva de nesuportat.

Şi pentru că nu te-apuci să dobori pădurea dacă n-ai nevoie de lemnul ei, nevoia mea era să mă pot lepăda de ce se petrece cu omul fără voia lui, sau chiar împotriva voii sale. În ultimele trei cărţi ale mele, „Ceauşescu, un erou blestemat”, „Marx, a doua venire” şi „Hitler sunt eu”, personajele izbucniseră în viaţă cu ochii deschişi, încărcaţe de fiorul unei lumi perfectibile, şi muriseră oarbe la ce li se înâtmplă.

Ca să merg mai departe am încercat să-l imit mai degrabă pe Democrit decât pe Heraclit; acesta din urmă plângea ori de câte ori apărea în public, primul însă râdea; năzuinţele omului i se păreau lui Heraclit nefericire, iar lui Democrit, prostie.

Uşor de zis, greu de pus în lucru! Aşa m-am hotărât să-ţi vorbesc ca unui prieten care ar putea privi înăutrul meu – vorbele tale; nu voi pleca niciodată de la tine cu mâna goală; te pot întâlni oricând, fie zi, fie noapte; ce-mi vei da, va spori cu atât mai mult cu cât le voi împărţi mai cu folos; cu un asemenea prieten pot discuta despre lucrurile cele mai mărunte ca şi despre cele mai importante, îl pot consulta zilnic în probleme personale. De la tine voi auzi adevărul spus fără ocol. Nu mi-l poţi ascunde – e scris.

Ne despart două mii de ani, dragul meu Seneca. O clipă din eternitatea vieţii, vei spune tu. S-au petrecut, totuşi, multe în răstimpul ăsta – imposibil de gândit în urmă cu două milenii; puţine lucruri au intervenit doar în înţelepciunea oamenilor, ce-i drept, mai iscusită în vorbe, dar perfidă în conţinut, şi desăvârşită în deşertăciune.

Trei mari personalităţi ale istoriei, acelea pe care eu le-am ales personaje, s-au folosit de învăţătura ta, fiecare în felul său. Personajul din „Hitler sunt eu” – care a cutremurat lumea cu cinismul său, n-a fost mai prejos în rele decât Alexandru cel Mare, cel mai viteaz între oameni şi cel mai iertător faţă de învinşi, cum spune Plutarh. După ce-a pătruns, înfruntând necrezute greutăţi, în oraşul Gaza, Alexandru a dat peste Betis, căpetenia oştilor, despre a cărui vrednicie avusese dovezi nenumărate; era singur şi părăsit de-ai săi, cu armele frânte, plin de sânge şi răni; lupta în mijlocul unei cete de macedoneni. „Cel mai iertător faţă de învinşi”, încrâncenat de o izbândă atât de scump plătită, i-a spus „Nu ai să mori cum ai vrut, Betis, pregăteşte-te să suferi toate chinurile care se pot închipui faţă de cel învins. Betis n-a scos o vorbă la aceaste ameninţări, a rămas nu doar cu faţa hotărâtă, dar şi dârză şi mândră. Faţă de semeaţa şi înverşunata tăcere a acestuia, Alexandru a spus, cum spuneau împăraţii pe vremea lui: „Plecat-a el genunchiul, scăpat-a el vreun glas al rugării? Nu!… Cu adevărat voi frânge tăcerea ta, Betis, şi dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete”. Şi întorcând mânia în trufie porunci să i se străpungă călcâiele, să se treacă prin ele o sfoară şi să fie târât de viu, rupt şi sfârtecat în spatele unui car. Dacă n-ar fi fost încăierarea pe viaţă şi pe moarte şi Alexandru n-ar fi fost în posesia puterii de a decide „bunul şi milositivul conducător de oşti” n-ar fi aflat niciodată cât de aproape era de cruzime. Ar fi rămas el însuşi în convingerea că este generos cum n-a mai fost altul pe lume. Omul află cine este cu adevărat când este pus în situaţii pe care altminteri nu are cum le afla despre sine. Nu este niciodată acelaşi.

Şi poate eu însumi, în locul lui Alexandru, aş fi procedat nu mult diferit de acesta. Şi, prin extensie logică, nici de Hitler nu m-aş fi deosebit esenţial.

Dacă acum m-aş strădui să zugrăvesc din câteva trăsături sufletul acestor clase inferioare”, scria el în "Mein Kampf", „tabloul meu ar fi infidel dacă n-aş afirma că la acele adâncimi mai regăseam, încă, lumina; am întâlnit acolo sentimente de sacrificiu rare, de camaraderie fidelă, de moderaţie extrordinară şi de rezervă plină de modestie, mai ales la muncitorii de o anumită vârstă. Şi cu toate că aceste virtuţi se pierd din ce în ce mai mult la noile generaţii, mai ales sub influenţa marilor oraşe, mai există încă mulţi tineri la care o natură sănătoasă biruie obişnuitele josnicii ale vieţii. Şi dacă aceşti oameni de treabă, plini de suflet, aduc sprijinul lor politic duşmanilor de moarte ai poporului nostru, este pentru că ei nu înţeleg şi nu pot înţelege întreaga infamie a doctrinei lor; pentru că nimeni nu şi-a dat osteneala să se sinchisească de ei. Mizeria este aceea care, punând stăpânire pe ei într-o bună zi, i-a împins în tabăra politicii…


Este absurd şi inexact să pretinzi că mişcarea sindicală este, prin însăşi natura sa, o distrugătoare a ideii de patrie. Dimpotrivă. Dacă activitatea sindicală şi-ar propune să ridice nivelul social al unei clase care constituie unul din stâlpii naţiunii, nu numai că nu ar acţiona împotriva patriei şi a statului, ci, pe deasupra, acţiunea ar fi naţională în cel mai bun sens al cuvântului. Contribuind la crearea condiţiilor sociale fără de care nu ne-am putea gândi la o educaţie naţională comună, şi-ar câştigă dreptul la recunoştinţa patriei. De asemenea, atunci când, criticând cauzele fizice şi morale ale mizeriei poporului, îl vindecă pe popor şi îi redă sănătatea. Părintele bolşevismului, jidanul Marx, a ştiut să speculeze ca nimeni altul slăbiciunile burgheziei hrăpăreţe şi a zis: împotriva clasei muncitoare nu se comite o anume nedreptate, se comite nedreptatea însăşi
”.

Cu aceeaşi clarviziune de vagabond care nu are nimic de pierdut, Hitler ia în piept şi pune la dispoziţia opiniei publice adevărul despre evrei, presă, parlament, partide. Iată ce afirmă în interviul acordat copilului teribil al literaturii italiene, Giovanni Papini:

Dacă ar trebui să-mi dezvălui adâncurile gândurilor politice, aş spune că, pentru mine, regimul ideal ar fi libertatea desăvârşită a tuturor, adică anarhia. Însă, pentru ca anarhia să fie posibilă, ar fi nevoie de o transformare radicală a naturii umane. Societatea ideală ar trebui să fie formată de un popor de gentilomi sau de cavaleri înţelepţi, îndrumaţi de un sfânt genial. Dar ştim bine că onoarea, bunătatea şi înţelepciunea sunt foarte rare şi foarte fragile la toate popoarele şi în toate timpurile. Dacă neamul omenesc ar fi fost transformat în profunzime, nu ar ar mai fi nevoie de guvernanţi şi cu atât mai puţin de stăpâni de felul meu. Înţelepciunea celor din vechime nu a reuşit să-i schimbe pe oameni şi, la capătul a aproape două milenii, nici creştinismul nu se poate lăuda cu mari reuşite…

Parcă aş fi vobit eu!

Şi iată vorbele tale în discursul lui: Nimic nu poate şterge ceea ce este înrădăcinat în om, născut o dată cu el. Tu spuneai „Înţelepciunea singură nu poate face să dispară defectele naturale ale firii cu care ne-am născut; strădania poate doar atenua, nicidecum şterge ceea ce este înrădăcinat în noi, născut odată cu noi”.

Pentru a supune asemenea fiare este nevoie de cuvintele fermecate ale vrăjitorului şi, înainte de orice altceva, de biciul îmblânzitorului.Triburile omeneşti nu se ghidează după raţionamente, nici după sentimente. Trebuie incitată fantezia şi inspirată teama. Animalul-om nu cedează decât atunci când se face apel la patima de prădător sau dacă-i este ameninţată libertatea ori viaţa. Nu sunt eu de vină pentru faptul că materia primă esenţială a politicii este de o calitate atât de slabă”.

Doar luând seama la aceste vorbe, dragul meu Seneca, îţi poţi imagina cum a arătat progenitura, camerele de gazare, în care Führerul Germaniei a ucis milioane de evrei.

Nenorocul lui, căci dacă nu erau la mijloc evreii, nici până astăzi nu s-ar fi ştiut că Hitler a pierdut războiul.

Iată cum descrii tu felul în care Nero i-a „gazat” pe creştini după ce el a incendiat Roma; şi nici măcar acum nu se ştie cu siguranţă dacă focul a fost pus intenţionat:

Eram smuls din torpoarea apei călduţe de evenimentul zguduitor al incendierii Romei. Am ieşit în grabă. Focul se extindea de la Circul Maximus, unde începuse, la prăvăliile gemând de mărfuri ce se aflau acolo. Alimentat de un vânt puternic, sinistrul se dezlănţuia cu furie, mistuind clădirile prea înghesuite, multe făcute din lemn şi cuprinzând, din pricina străzilor înguste şi întortocheate, cartiere întregi.
Panica şi durerea stăpâneau întreg oraşul. Copii, bătrâni şi femei fugeau din casele cuprinse de flăcări şi învăluite de fum afară din Roma. Focul părea că se mai potoleşte, apoi răbufnea şi mai violent, înghiţind totul în calea lui. Ţipetele de disperare ale copiilor care-şi căutau scăparea, care se alăturau feţelor îngrozite ale părinţilor, dădeau oraşului o înfăţişare de coşmar. Lipsiţi de adăpost şi de hrană, oamenii fugeau către Câmpul lui Marte.
Focul se potoli abia după şapte zile şi şapte nopţi de prăpăd. Dintre cele 14 cartiere ale oraşului numai patru scăpaseră întregi, trei fuseseră cu totul mistuite, în celelalte şapte nu se vedeau decât ruine şi clădiri pe jumătate arse. Omul care a crescut sub bagheta învăţăturilor mele, împăratul Nero, îmbrăcat în actor şi urcat pe un loc mai înalt, privea îmbătat măreţia spectacolui cântând <<Arderea Troiei>>.


Blestemele împotriva lui Nero nu mai conteneau. În timpul incendiului, foşti consuli ai Romei, bărbaţi, deci, de toată seriozitatea, îmi spuneau că au putut vedea slujitori ai lui Nero năvălind prin case, înarmaţi cu torţe şi şomoioage aprinse, răspândind focul. Nimeni nu se atingea de ei, fiindcă toţi ştiau din ordinul cui lucrează. Cei ce încercau să stăvilească focul erau ameninţaţi de ostaşii împăratului, fie că aveau o asemenea poruncă, fie că voiau să jefuiască în voie. Nero însuşi interzisese sinistraţilor să se apropie şi să scoată cadavrele. Se afirma că Nero a dat foc Romei ori ca să fie spectatorul unui incendiu uriaş, privelişte grandioasă în grozăvia ei, şi să facă dintr-însa izvor de inspiraţie pentru un poem asupra arderii Troiei, ori ca, distrugând vechiul oraş care, prin clădirile lui bătrâne şi prin străzile întortocheate şi înguste, ofensa simţul său estetic, să ridice un altul demn de măreţia imperiului.


Urmară ceremonii expiatorii şi prigoana sălbatică a creştinilor, denunţaţi ca vinovaţi. Despre creştinism ştiam prea puţine lucruri. Printr-o cunoştinţă a lui Lucilius, ucenicul Pavel, ajunseseră la urechile mele informaţii contradictorii. Dar, oricât de aspru era judecat, nu exista îndoială: creştinismul avea din ce în ce mai mulţi adepţi la Roma. Felul de viaţă al creştinilor, noua credinţă atât de violent deosebită de religia tradiţională romană, originea adeseori străină şi condiţia umilă a adepţilor făceau ca secta să fie privită ca periculoasă ordinii statulu
i”.


I-a fost uşor lui Nero să asmută împotriva creştinilor ura publică ce-i înconjurase şi până atunci,
aşa cum lui Hitler i-a fost uşor să asmută ura publică împotriva evreilor,detestaţi în lumea întreagă. Sălbăticia chinurilor la care erau supuşi creştinii întrecea orice închipuire. Aceştia erau îmbrăcaţi în piei de animale şi azvârliţi câinilor ca să fie sfâşiaţi; alţii erau spânzuraţi pe cruce sau, unşi cu materii inflamabile, erau lăsaţi să ardă.

Camerele de gazare ale lui Hitler – dacă a fost ideea lui – erau blânde alinturi mişeleşti alături de cei care ardeau de vii.

Geniul lui Nero în a găsi soluţii de exterminare îl întrece în inventivitate, fantezie şi ferocitate pe cel al dictatorului neamţ. Ce-au făcut, la rândul lor, creştinii cruciaţi când au intrat în Ierusalim, de asemenea nu poate fi descris în vorbe; vorbele rămân calpe fără imaginile care să înfăţişeze măcelul până în toate marginile lui: copii smulşi de la pieptul mamei, zdrobiţi cu capetele de zid, capete desprinse de trup, mâini şi picioare însângerate, unele peste altele, urechi tăiate, prapuri împrăştiaţi pe străzi, jumătăţi de femei aruncate la animale, bătrâni sfârtecaţi atât cât să-şi dea duhul.

Ecce homo homini lupus est – omul este lup pentru om.

„Privesc cu luare-aminte realitatea lucrurilor noastre, şi nu numele lor”, notezi tu. „Îmi dau seama că nenorocirile, în mare parte, se petrec cu un rost anume. Vreau să spun că nu întotdeauna ceea ce pare o nenorocire chiar este o nenorocire, şi invers: nu orice noroc chior este chiar noroc”.

Fără monstruozităţile lui Hitler, dragul meu Seneca, omul n-ar fi zburat în Cosmos, dar n-ar fi existat nici bomba atomică, nici Hiroşima şi Nagasaki; evreii n-ar fi avut un stat al lor, organizaţia mondială n-ar fi adoptat Carta drepturilor omului, iar comunismul n-ar fi cuprins Estul european, şi, iată, eu nu ţi-aş fi scris astăzi. Ţinem în frâu omuciderile şi crimele dintre indivizi, dar războaiele care duc la nimicirea unor populaţii întregi sunt consfinţite de aprobări populare şi prin decrete ale Parlamentului; ceea ce se interzice particularului, este poruncit în numele statului. Nerespectarea unor proceduri birocratice este motiv de dezbatere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în vreme ce minciuna preşedintelui SUA – imperiul care domină astăzi lumea -, cel care a băgat mâna în foc că Irakul construieşte arme chimice, s-a soldat cu sute de mii de morţi nevinovaţi, răniţi şi obide care nu se sfârşesc, şi nimeni nu îndrăzneşte să-l pună alături de demonii Hitler sau Nero.

Când Hitler a aflat că, Rudolf Hess, şeful partidului nazist, cel care, în ciuda măreţiei la care ajunsese, continua să trăiască visul romantic al eroilor wagnerieni, cândva comuni cu ai lui Hitler, a renunţat la putere, bogăţie, glorie şi s-a predat englezilor pentru a-i convinge că sufletul său pereche, Hitler, este un om bun, înzestrat cu cele mai nobile intenţii, se afla înconjurat de cei mai de nădejde prieteni ai săi. Potrivit unei relatări, în timp ce expunea cazul Hess gauleiterilor în cadrul unei întâlniri organizate în grabă la Berghof, Hitler era înlăcrimat şi arăta cu zece ani mai bătrân. Cele 60-70 de persoane prezente au făcut semicerc în jurul lui. Nimeni nu scotea un cuvânt. Lacrimi adevărate pe chipul împietrit. Göring a luat cuvântul pentru a rosti în numele celor prezenţi o declaraţie de devotament de un patetism împărtăşit unanim.

Cine, dragul meu Seneca, n-a fost întovărăşit în viaţă de un prieten de idei şi stări sufleteşti? S-au despărţit prin urcarea unuia în lectica succesului. Eu am trecut prin asta; eram convins că prietenul meu era cel rămăs în urmă; când mi-am dat seama că el a fost acela care urmase linia comună şi nu eu, era prea târziu. Cum să nu te înspăimânţi când începi să te gândeşti la ce este omul, ce sunt eu?

Hitler a revenit pentru o clipă la anii când era Hess şi Hess era el; a cunoscut adevărul şi au apărut primele lacrimi din viaţa sa. La imboldul şi sub scutul îngăduinţei mulţimii care-l înconjura, a continuat ascensiunea mincinoasă. Orbit de adulaţia ei n-a putut să-şi ţină piept sieşi, n-a avut cum vedea că îşi aşternea patul stigmtizării.

Cât despre norocul chior, acesta a dat peste ţara mea în urma răsturnării regimului comunist. În realitate, a oferit la cheie o ţară întreagă pentru a fi jefuită de te-miri-cine, aservită ca spaţiu vital ţărilor mari şi ca teatru de război în confruntările dintre marile puteri.

Celălalt personaj, Marx, a preluat de la tine următoarea maximă: „Omul e ca laptele. Într-un fel îşi arată calitatea într-un vas de lut şi-n cu totul altul într-un hârdău murdar. Într-un stat clădit pe viciu, înving viciile; într-un stat curat – virtuţile, într-un stat stârnit pe cruzime – cruzimea”.

Tocmai publicasem romanul „Marx, a doua venire” şi nu mă înzdrăvenisem încă de tot. Bakunin – iată încă pe cineva din patria mea de cuget – anarhistul, pe care şi Hitler, dacă l-ar fi cunoscut, l-ar fi îndrăgit, fusese împins în golul singurătăţii de intoleranţa lui Marx. Acesta din urmă îşi luase asupra sa ideea utopică, dar frumoasă, de a trece lumea de la Homo homini lupus est, la Homo sacra res homini – omul s-a născut lucru sfânt pentru om, ceea ce tu însuţi ai năzuit. Pentru asta nu trebuia schimbat decât vasul în care aşezi omul. Marx a omis însă un „neînsemnat detaliu”- trebuia să–şi desăvârşească opera cu oameni care nu şterseseră ce era înrădăcinat în om, născut odată cu el; cu clasa muncitoare care, odată văzută la putere, prin reprezentanţii ei, a luat chipul omului descris de Hitler. Încercând să-i demonstreze viabilitatea, Marx s-a prăbuşit în gol, ca o piatră ce-şi află locul pe fundul prăpastiei, când mult iubita sa mezină, Tussy, şi ucenicii săi cei mai de seamă, Karl Liebknecht şi August Bebel, rămăseseră, dacă nu ostili, măcar indiferenţi la lucrarea în care magistrul preamărea dictatura proletariatului. Ce a urmat pentru Marx, mi-a adus aminte de destinul altui personaj drag mie: Avram Iancu. Fără revoluţie, neînţeles, acesta s-a îndoit în faţa neputinţei; o jumătate de viaţă a cutreierat satele, bolnav.

Înfrânt de cei apropiaţi lui, „trădat”, Marx şi-a târât ultimii ani, o treime din viaţă, prin sanatorii, fără să-şi afle leacul. S-a întâmplat cu el ceea ce afirmai tu, dragul meu Seneca, când scriai: „Niciunul din beteşugurile cu care nu ne naştem şi de care suferim la un moment dat nu vine din senin. Norii care le produc lucrează asupra minţii şi sufletului, nu direct asupra organului în suferinţă. Organul care suferă doar anunţă că norii au lucrat asupra noastră şi ceva necunoscut ne tulbură liniştea: umilirea, trădarea, înfrîngerea, înjosirea, nedreptatea… Orbirea nu e a ochilor, ci a sufletului răvăşit şi lăsat expus în faţa neputinţei”.

Iată pasajul din romanul meu: „Flutura în faţa ochilor mei fascicolul de manuscrise pe care i-l găsisem printre hârtiile de pe birou. Asta-i Biblia mea, făcea, asta-i Biblia mea. Ce Bakunin, ce Lassalle, asta-i Biblia, zicea, asta-i Biblia!


Frau Marx, care îmbătrânea la iuţeală, l-a trimis la munte, căci asta-ţi place ţie cel mai mult, zicea, să baţi cu pasul cărările. Îl flata. Îl trata ca pe un copil, pe care îl încânţi cu ce-i place lui pentru a-l ademeni spre lecţii.


Şi iată-ne pe amândoi în tren, pe Tussy şi pe mine, spre cât mai departe de lumea sicofanţilor şi astenicilor, povestea Marx.


Tussy n-a avut curiozitatea să citească observaţiile mele în legătură cu Programul (de la Gotha) de unificare a social-democraţiei germane; ar fi găsit acolo într-o expunere de limpezimea unui cristal de Bohemia teoria socialismului.Tussy mă aproba, spunea, ştiu Mohr, am vorbit cu Liebknecht despre asta, doar că şi eu, şi Liebknecht, suntem de părere că un program de partid nu este o lucrare ştiinţifică, el trebuie să fie pe înţelesul membrilor simpli şi fie vorba între noi, zicea, nu doar muncitorii, dar şi conducătorii lor sunt departe de a înţelege mecanismele profunde care pun în mişcare societatea burgheză, câţi cred eu că sunt ca mine? Şi că prea cred că tot ce pot eu pot şi alţii. De Liebknecht nu mă miram, capul lui nu-i ca inima sa, nici atât de încăpător, nici atât de iubitor; ce-i aia lucrare ştiinţifică – Biblia e ştiinţifică? Mă miram de Tussy. Se molipsise, nu ştiu de la cine se molipsise, dar se molipsise de maniera la modă, aceea de a se juca de-a adevărul; iei un adevăr general şi-l lipeşti unde-ţi convine, pe o minciună, pe o bazaconie. Sigur, era cum zicea ea, teoretic avea dreptate. Te rog eu, ia şi citeşte, am îndemnat-o. Tussy citise manuscrisul de la mamă-sa, care-l copiase, ştiam, nu voia să recunoască pentru a nu începe o dispută cu mine, ceea ce mă scotea din sărite şi mai abitir. Eu însumi afirmasem că un pas în mişcarea reală e mai important decât o duzină de programe. Aşadar, i-am spus, sunt un savant nebun căzut în fund, de unde dau sfaturi celor din picioare. Tussy tăcea şi eu începeam să mă sting; mai întâi capul, îl fixasem în vârful botinelor şi acolo a rămas, apoi umerii, nevătuiţi, se scurgeau în afară, doar burta o lua înainte, nu prea convinsă nici ea. Mânecile redingotei deversau peste degete şi aş fi putut face din ele un manşon. Dacă muream atunci, ajuns dincolo, aş fi fost mândru de isprava mea…


Se înmulţea numărul celor care se speteau cu ale lor şi nu mai aveau nici chef, nici dispoziţie să se ocupe şi ideile fixe ale unui boşorog. Indiferenţa asta, mai mult decât criticile şi înjurăturile, mă ţineau treaz cu paiul în cana cu apă sulfuroasă, treaz în nopţile deosesbit de agreabile pentru cei cu dare de mână de acolo. Când mă trezeam, ridicam mâinile cu degetele răsfirate înaintea ochilor; le mişcam să văd dacă mai sunt ale mele, în timp ce moartea mă caută pe-acasă. Şi fiecare amănunt ce-mi ieşea în cale ori vorbă ce-o auzeam îmi întorceau temerea că sunt învelit într-o manta care mă face nevăzut privirilor celor pe care-i strig. Tussy zicea că bolii mele îi zice închipuire şi mă sfătuia ca o vreme să nu mă mai ating de subiectul Gotha – să admit că sunt la băi şi folositor îmi este să nu uit asta. Abia de mă mai sculam din pat şi-i dădeam de înţeles – mă răzbunam cum puteam! – că a fost o greşeală faptul de o fi obligat, ea însăşi cu moralul la pământ, să mă însoţească; ai făcut un lucru bun, îi ziceam, că ai rupt logodna cu Lissagaray şi sunt mândru pentru felul cum l-ai primit în prima lui vizită de după, că-i mulţumesc că m-a-nsoţit, deşi poate că era mai bine să se fi oblojit pe ea, căci ştiu că nu i-a fost uşor, n-a fost deloc uşor; că Jenny mi-a scris că au fost momente când nu ştiai dacă mai poţi supravieţui; aşadar, i-am zis, corespondezi cu Jenny şi că-mi pare rău că a ales-o pe Jenny să-i fie confidentă şi nu m-a ales pe mine, tatăl şi prietenul ei. Şi c-aş fi înţeles-o, cum iată, înţeleg că sunt un produs expirat care nu mai trezeşte interesul nimănui – nici măcar al lui Liebknecht şi Bebel, apropiaţii mei. Strângeam menghina sentimentală ca s-o fac să plângă şi chiar am reuşit; şi văzând-o, în sfârşit, cu lacrimi în ochi, nu mai simţeam nimic. Tot de mine îmi era milă. Şi Tussy vedea că în vreme ce eu încercam să mă cobor în ochii ei şi a celorlalţi, ca răzbunare masochistă pentru ingratitudinea lor, eu chiar scădeam fizic şi asta se putea vedea în lungimea pantalonilor; şi nici jachetele nu-mi mai stăteau atât de întinse pe umeri şi omoplaţi. Chiar şi ochii mi se afundau în orbite şi strălucirile din ei erau rare şi fără vigoare. Ciudat, asta mă ridica la luptă, simţeam că-mi renasc puterile şi că niciodată nu m-am simţit mai în formă ca atunci: ochii deschişi, mintea limpede şi împăcată – adică, păcat că…


Şi-a întrerupt istorisirea despre escapada lui cu Tussy la Karlsbad, ca să-mi spună, hai, ia şi citeşte, am încredere în dumneata, şi te rog să fii sincer, sunt eu un tâmpit care nu mai ştie pe ce lume trăieşte sau lumea asta a luat-o razna de lângă mine, ca gazelele alea din vis? Şi-am spus: am citit programul, nu e nevoie să-l recitesc, e sintetic… Dar… zi, hai, spune, nu te reţine! Se enervase. Şi-am zis: dar nu e program, e o lucrare ştiinţifică, e… E, ce? – fii limpede! E… ce e? – O lucrare pentru uz didactic, am zis. A aruncat foile, apoi s-a apucat să le strângă, nu se-ndura, atât de încrezător era în ceea ce aşternuse în hârtiile acelea. Se oprea asupra unei pagini, citea şi recitea, poftim, zicea, uite şi dumneata: frază clară, demonstraţie perfectă, îi scăpau filele din mână, se arunca după ele, repeta: cât va exista el, zicea, statul capitalist va produce burghezi şi proletari, ce nu e clar în dictatura proletariatului? – statul proletar produce proletari, oameni egali, dumneata habar n-ai ce înseamnă material didactic, ăsta-i material didactic, ăsta?… Spre surprinderea mea, protestând, puterile îi creşteau. Este cea mai sintetică expunerea a teoriei comuniste, zicea
”.

Aşa avea să sfârşească cel care, în tinereţe, îi scria prietenului său, Ruge:

În cazul acesta, Herr Ruge, noi ne prezentăm în faţa lumii nu ca nişte doctrinari cu principii noi: iată adevărul, cădeţi în genunchi în faţa lui! Noi dezvoltăm lumii principii din propriile ei principii. Noi nu-i spunem: renunţă la luptele tale, ele sunt o prostie. Noi îi arătăm doar pentru ce luptă de fapt. O facem să devină conştientă de propria ei conştiinţă; o trezim din visul ei despre sine însăşi explicându-i sensul propriilor ei acţiuni… Atunci se va dovedi că lumea visează de multă vreme un lucru pe care-l poate avea în realitate numai devenind conştientă de el. Se va dovedi că nu este vorba de a trage în minte o linie de demarcaţie între trecut şi viitor, între vechi şi nou, ci de a înfăptui ideile eterne ale omului. Se va dovedi, în sfârşit, că omenirea nu începe o muncă nouă, ci realizează în mod conştient munca ei veche… Este vorba de o confesiune şi de nimic altceva. Pentru a fi iertată de păcatele ei, omenirea trebuie să le recunoască drept ceea ce sunt ele în realitate şi să nu inventeze altele imaginare…

Cel care i s-a opus, Bakunin, a murit de inimă rea într-o sărăcie totală, victimă a inoleranţei. Vinovatul moral de moartea sa cumplită, Marx, a murit încă şi mai dramatic, fără să ştie ce se petrece cu el şi de ce. Hitler, cel care a luat în seamă natura duplicitară a omului, speculându-i doar latura negativă, a ieşit biruitor; învins în război, a izbândit în urmările războiului declanşat de el: patria sa, pe care a iubit-o ca nimeni altul, a devenit lider continental, Europa s-a unit pe două etaje, pe unul – marii granguri, pe celălalt – cei care oferă spaţiu vital primilor, piaţă de desfacere, carne de tun, scalvii noi ai divertismentului, ai plăcerilor de două parale.

Şi, iată, mărturisesc, nu o dată, eu însumi am trecut prin zguduiri asemănătoare, provocate de eşecurile pe care nu voiam să le recunosc. Cum voi reacţiunea la întâlnirea cu eşecul cel de pe urmă, acela când voi zice „Sunt neînţeles”?

Buimac de multă vreme de binele care se ascunde după rău şi răul care până la urmă e binele, mă strecurasem în copilăria lui Ceauşescu. Sedus de o spusă a lui, atunci când a preluat puterea politică în România, şi pe care am întâlnit-o mai târziu, în scrierile tale, în termenii epocii – Rolul principelui este de a face din supuşi scop, nu unelte ale interesului personal – era şi crezul meu de adept al libertăţii promovate de Bakunin. Toropit apoi de dogoarea pe care o emana prestigiul ţării mele în lume, prestigiu pe care nu-l mai avusese vreodată şi nici nu-l va mai avea, îi atribuisem lui ceea ce trăisem eu însumi în copilărie – desigur, cu alte nume şi alte locuri. Dar nici eu, care-i cunoşteam sfâşitul, nu m-am aşteptat la acest final lamentabil. Iată pasajul:

Era sufocat de hârtii,relata un fost consilier al său, dar, nevrând să renunţe în ruptul capului la a controla tot şi pe toţi, găsea sau căuta tot felul de paleative care nu ajutau la nimic sau la care, în scurt timp, renunţa; nu şi-a pierdut, o dată cu anii, nici tenacitatea, nici fanatismul; schimbările au intervenit în comportamentul său de zi cu zi, făcând aproape imposibilă viaţa celor din preajmă; bătrâneţea i-a redus acuitatea minţii, boala i-a luat din forţa fizică, cicăleala de acasă l-a acrit, iar nereuşitele pe plan intern l-au întristat şi iritat peste măsură; nu mai avea răbdare să citească, se plictisea să asculte până şi laudele, spunea astăzi una şi mâine alta, fără s-o recunoască; era într-o continuă agitaţie, nu mai avea încredere în nimeni şi crea în jur, până şi colaboratorilor foarte apropiaţi, stări de panică; părea obosit sau plictisit; documentarele îl interesau numai în măsura în care confirmau un punct de vedere personal.
Puţin a lipsit să nu dea pe mâna procuraturii întreg Comitetul Politic Executiv. Lucrurile s-au petrecut astfel: în comisia de cadre se discuta componenţa noului Comitet Central. Ceauşescu îşi căuta „terfelogul”, semnat şi ştampilat, dar nu-l găsea. Facea mai multe curse între „săliţa mică” şi biroul său; revenea de fiecare dată mai enervat, negăsind obiectul de care avea atunci nevoie.
– Cine-a luat tabelul, daţi-mi-l imediat sau chem procuratura?!, ameninţa el.
Bănuiala căzu pe Radu Constantin, care s-a aflat în biroul lui înainte de începerea şedinţei. Că hâr, că mâr… După care a trecut la Curticeanu.
– Curticeanu, numai la tine poate să fie, tu umbli cu hârtiile aflate pe biroul meu!
Şeful Cancelariei îl urma într-o nouă cursă între „săliţa mică” şi biroul său; Ceauşescu îl aştepta în mijlocul biroului cu o privire ce nu mai era a unui om normal.
– Curticeanu, cui i-ai dat-o? Ambasadei americane sau ruseşti?
Şi Curticeanu a zis, tovarăşe Ceauşescu, mi-aţi interzis în public să mă ating de materialele pentru Congres; aţi repetat-o şi celor de la Cabinet, nu ştiu ce aţi făcut cu materialul pe care-l căutaţi…
Îi întoarse spatele şi plecă spre „săliţa mică”.
Răvăşit, Curticeanu a rămas cu ochii pe masa încărcată de hârtii; „terfelogul”, la vedere; spre norocul său, Lenuţa tocmai intra, încrezătoare în infailibilitatea ochiului său; vede şi ea „terfelogul” şi-i spune, la rându-l ei neliniştită:
– Du-te repede şi arată-i-l, dar ai grijă cum o faci, de mult nu l-am mai văzut aşa de supărat.
Intră în săliţă cu terfelogul în mână; în liniştea de mormânt, Ceauşescu repeta ca o placă:
– Nu pleacă nimeni de-aici până nu-mi daţi hârtia; dacă nu, chem procuratura! Pun să vă aresteze pe toţi!
Văzu hârtia în mâna lui Curticeanu şi exclamă:
– Vezi, Curticeanu, tu ai luat-o?!
Explicaţia că şi tovarăşa era de faţă când a găsit-o a trecut pe lângă urechile lui fără niciun efect.
În drumul spre casă, în maşină, Leana -i spune:
– N-am vrut să te amărăsc şi eu, dar Curticeanu o luase; omul ăsta nu poate sta o clipă fără să mintă…

Mă păştea oare, păstrând proporţiile, capcana veşnic deschisă stricării omului la bărânţe, fără ca acesta să o poată simţi? Care dintre cele două principii era cel drept – Hitler cu homo homini lupu est , Marx cu homo sacra res homini?

Avem trei patrii”, spui tu: „una – patria cea mică, de care suntem legaţi prin faptul că ne-am născut într-însa şi după care suntem atenieni, cartaginezi etc; alta – patria cea mare, singura patrie a tuturor, în care se cuprind zeii şi oamenii, în care, deasupra diferenţelor de origine, de clasă, de avere etc., stă sentimentul că suntem membrii unui organism uriaş – membra sumus corporis magni – care este întreaga omenire – şi a treia, patria de cuget, familia de spirit pe care ne-o alegem singuri.


Ideea fraternităţii oamenilor, indiferant de ţara lor de baştină, atrage după sine convingerea că preţuirea omului după condiţia socială căreia îi aparţine este o distincţiune artificială şi antinaturală. Distincţiunea întemeiată pe diferenţa de avere este nedreaptă şi jignitoare. Abia când vom şti că duşmanul comun este în noi – natura în duplicitatea sa, în bivalenţa sa, şi demon, şi zeu – abia atunci omul îşi află temeiul solidarităţii şi devine lucru sfânt pentru semenul său. Homo sacra res homini
”.

Dar, mă întreb, nu te contraziceai oare afirmând că „Înţelepciunea şi virtutea, oricât s-ar strădui, nu sunt capabile să şteargă ceea ce este înrădăcinat în om, născut odată cu el”, pentru ca apoi să treci la „Homo sacra res homini?”
„Nu”, răspunzi tu: „realitatea trebuie cercetată de la celălalt capăt al ei: omul este născut pentru a fi lucru sfânt pentru om nu este un obiectiv de atins, e chiar în natura umană, cea duplicitară, bivalentă; dovadă copilul, care, pentru orice ar face, caută în jur încuviinţarea celorlalţi, încurajarea de a continua ce face bine”.

Într-o etapă a omenirii, cu vârful în Hitler, a învins Homo homini lupus est . Doar că această etapă, ca orice în lume, are un sfârşit. Sfârşeşte etapa, nu şi ceea ce este în om: lupus, viciul, lăcomia, invidia cu alaiul lor de de subalterni, violenţa, războiul, răzbunarea. Acestea devin duşmanul comun al omenirii şi temeiul solidarităţii – Homo sacra res homini. Duşmanul este în noi, nu în afara noastră. „În sânul astfel primenit, vor apărea forţele care să o susţină, noii adepţi; va începe o nouă eră”.

Intru pe portiţa deschisă de tine, continui şi zic: căci, însuşi Dumnezeu este altul astăzi decât ieri, mâine altul decât azi. Sămânţa de grâu, aruncată de Semănător, moare în spic; spicul moare în pâine; pâinea – în viaţă; viaţa – în creaţie; creaţia – în progres… Sămânţa care a dat rod se întoarce la Semănător îmbogăţită, mereu alta; semănătorul însuşi, care a împrăştiat prima sămânţă, cu fiecare revenire, nu mai este ce a fost; cu fiecare revenire se împlineşte altfel.

Cât de mult va dura tranziţia? Nu ştiu, eu plec: peste puţin timp, îmi iau bagajul şi mă duc. Nu mai exist. Iau cu mine ce este doar al meu: numele, sufletul, credinţa. Rolul meu în piesă s-a încheiat. Nu contează cât de important a fost, ci cum a fost jucat.

Sigur, dragul meu Seneca, cineva m-ar putea întreba ce folos am cu această epistolă? Astăzi, în lume, nu mai faci nimic fără să ai un folos cât de mic, acolo. Folosul priveşte credinţa dinăuntrul meu; am obţinut, pentru mine, un filtru cu care să pot privi realitatea; să fiu pregătit să plec iubind lumea aşa cum este, mai presus decât ea, dar nu opusă ei. Doar ţinând lumea aproape îi putem afla esenţa. Şi oricare ar fi, adevărul ei ne face liberi.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.