Acasa > Articole > Presa > Seneca îi scrie lui Iisus

Seneca îi scrie lui Iisus

Nu tânguirea te poate duce la adevăr, ci tăria spiritului

Seneca îl salută pe, de-acum înainte, dragul său Iisus. Se cuvine să-ţi mărturisesc împrejurarea care m-a adus aproape de tine, dragă prietene. Şi am s-o fac de îndată. Nu mai înainte de a mă abate puţin şi a-ţi spune că se cuvine să vorbim de parcă cineva ar putea privi înăutrul nostru. Aşadar, mă voi aşeza în faţa ta întocmai cum gândesc.

Astăzi am avut o dimineaţă plină. Nimeni nu m-a făcut să pierd măcar o clipă; am împărţit-o în întregime între plimbări în aer liber şi meditaţie. Întâia plimbare am făcut-o cu Pharius, un copil plăcut la chip – dar pe care am de gând să-l pedepsesc. El zice că amândoi trecem prin aceeaşi criză: şi mie şi lui ne cad dinţii. Nu e frumos! Numai că abia de mai ţin pasul cu el şi în câteva zile nu-i voi mai putea face faţă. El urcă în viaţă, eu cobor. Şi toţi ştim că e mai rapidă coborârea decât urcarea.

După isprava asta am făcut o baie cu apă rece: numesc aşa o apă care nu e prea caldă. Eu, care eram atât de bucuros să mă arunc iarna în apa rece ca gheaţa, mi-am mutat tabăra de pe malul Tibrului în această cadă încălzită de soare.

Mângâiat de razele soarelui, auzeam voci suind spre mine dinspre Circ. De obicei îndur gălăgia mulţimii cu multă răbdare; zumzetul confuz al uliţelor este pentru mine ca sunetul valurilor ce se sparg ori ca vântul care bate prin pădure, ori ca alte sunete ce nu pot fi distinse; îmi lovesc urechile, dar nu mă întrerup din gândurile mele. De data asta, fără să vreau, am întins brusc antenele spre trepidaţiile oraşului. Eram smuls din torpoarea apei călduţe de evenimentul zguduitor al incendierii Romei. Am ieşit în grabă. Focul se extindea de la Circul Maximus, unde începuse, la prăvăliile gemând de mărfuri ce se aflau acolo. Alimentat de un vânt puternic, sinistrul se dezlănţuia cu furie, mistuind clădirile prea înghesuite, multe făcute din lemn şi cuprinzând, din pricina străzilor înguste şi întortocheate, cartiere întregi.

Panica şi durerea stăpâneau întreg oraşul. Copii, bătrâni şi femei fugeau din casele cuprinse de flăcări şi învăluite de fum afară din Roma. Focul părea că se mai potoleşte, apoi răbufnea şi mai violent, înghiţind totul în calea lui. Ţipetele de disperare ale copiilor care-şi căutau scăparea, care se alăturau feţelor îngrozite ale părinţilor, dădeau oraşului o înfăţişare de coşmar. Lipsiţi de adăpost şi de hrană, oamenii fugeau către Câmpul lui Marte.
Focul se potoli abia după şapte zile şi şapte nopţi de prăpăd. Dintre cele 14 cartiere ale oraşului numai patru scăpaseră întregi, trei fuseseră cu totul mistuite, în celelalte şapte nu se vedeau decât ruine şi clădiri pe jumătate arse. Omul care a crescut sub bagheta învăţăturilor mele, Nero, împăratul, îmbrăcat în actor şi urcat pe un loc mai înalt, privea îmbătat măreţia spectacolui cântând „Arderea Troiei”.
Blestemele împotriva lui Nero nu mai conteneau. În timpul incendiului, foşti consuli ai Romei, bărbaţi, deci, de toată seriozitatea, îmi spuneau că au putut vedea slujitori ai lui Nero năvălind prin case, înarmaţi cu torţe şi şomoioage aprinse, răspândind focul. Nimeni nu se atingea de ei, fiindcă toţi ştiau din ordinul cui lucrează. Cei ce încercau să stăvilească focul erau ameninţaţi de ostaşii împăratului, fie că aveau o asemenea poruncă, fie că voiau să jefuiască în voie. Nero însuşi interzisese sinistraţilor să se apropie şi să scoată cadavrele. Se afirma că Nero a dat foc Romei ori ca să fie spectatorul unui incendiu uriaş, privelişte grandioasă în grozăvia ei, şi să facă dintr-însa izvor de inspiraţie pentru un poem asupra arderii Troiei, ori ca, distrugând vechiul oraş care, prin clădirile lui bătrâne şi prin străzile întortocheate şi înguste, ofensa simţul său estetic, să ridice un altul demn de măreţia imperiului.
Căutăm pricini de indignare şi vrem, fără să digerăm îndeajuns, să ne plângem de soartă, de parcă nouă nu ne-a trecut prin cap să comitem fapte pe care le socoteam demne de o gândire ieşită din comunul gloatei; dacă nu le-am făptuit a fost pentru că ne-au lipsit instrumentele şi tăria cerute de împrejurări.
Nero, din nefericire, le-a avut pe toate: şi „inspiraţia de geniu” şi puterea şi oamenii care să le ducă la bun sfârşit. Cum ziceam, din nefericire, Nero a existat. Filozoful nu are căderea să-l judece, el ia seama şi meditează asupra legii naturii. Căci, tot ce există, există prin voinţa întemeietorului. Cele mai folositor alcătuite plante îşi găsesc paraziţi care să le vatăme; la fel e cu toate celelalte lucruri frumoase şi sănătoase; fiecare existenţă, oricât de minunată ar fi, produce spontan şi lucrul care să-i fure folosul şi frumosul cu care a fost hărăzită.
Urmară ceremonii expiatorii şi prigoana sălbatică a creştinilor, denunţaţi ca vinovaţi. Despre creştinism ştiam prea puţine lucruri. Printr-o cunoştinţă a lui Lucilius, ucenicul Pavel, ajunseseră la urechile mele informaţii contradictorii. Dar, oricât de aspru era judecat, nu exista îndoială: creştinismul avea din ce în ce mai mulţi adepţi la Roma. Felul de viaţă al creştinilor, noua credinţă atât de violent deosebită de religia tradiţională romană, originea adeseori străină şi condiţia umilă a adepţilor făceau ca secta să fie privită ca periculoasă ordinii statului.
I-a fost uşor lui Nero să asmută împotriva creştinilor ura publică ce-i înconjurase şi până atunci. Sălbăticia chinurilor la care erau supuşi întrecea orice închipuire. Creştinii erau îmbrăcaţi în piei de animale şi azvârliţi câinilor ca să fie sfâşiaţi; alţii erau spânzuraţi pe cruce sau, unşi cu materii inflamabile, erau lăsaţi să ardă.
Pentru mine nu conta numele credinţei pe care aceia o îmbrăţişau. Este ştiut că încercarea naivă de restaurare religioasă făcută de Augustus nu a putut rezista în confruntarea cu timpul. Doar virtutea obţinută prin sacrificiu – vezi credinţa creştinească – putea urma calea care duce spre durabil.
Pe unul îl cheamă moartea, pe altul îl mistuie sărăcia, pe celălalt îl chinuie bogăţia, a lui sau a altuia; unul tremură de teama nenorocirii, altul vrea să se scuture de povara nefericirii, pe unul îl lovesc oamenii, pe altul – zeii.
Ai fost chemat, dragul meu Iisus, în sprijinul unor nefericiţi; ai făgăduit că vei sări în ajutorul celor gata să se înece, al celor căzuţi în robie, al celor bolnavi, al celor sărmani, al celor ce-şi întind capul plecat securii ce stă gata să izbească. De pretutindeni îşi îndreaptă spre tine mâinile. Vieţi pierdute sau sortite pieirii cerşesc un cât de mic sprijin: la tine le e nădejdea şi puterea; îţi cer să-i scoţi dintr-o atât de grozavă învolburare şi să le arăţi, în frământarea şi rătăcirea lor, strălucitoarea lumină a adevărului.
Căci nu tânguirea te poartă spre adevăr, ci tăria spiritului. Oriunde te vei ascunde, patimile omeneşti vor urla în jurul tău. Multe sunt în afara noastră, ne înconjoară, înşelându-ne sau strivindu-ne. Uciderile, otrăvirile puse la cale, uneltirile murdare ale celor ce se învinuiesc unii pe alţii, pustiirile oraşelor, pieirea unor popoare întregi, torţele aruncate pe case şi focurile pe care nu le opreşte nici o stavilă, întinderile nemărginite luminate de flacăra duşmană. Multe sunt înăuntrul nostru, clocotind în deplina lor singurătate. Singur, zidul credinţei rămâne de nepătruns. Soarta, oricât te-ar izbi cu nenumărate lovituri, nu-l poate trece. Să scapi de silnicii nu poţi, poţi să le învingi însă. Croieşte-ţi drumul tău, îţi spune credinţa şi drumul acesta ţi-l voi deschide eu. La mine alergi, dacă vrei să fii nevătămat, în afara primejdiei, fericit, în sfârşit, dacă vrei să fii, cel mai de preţ lucru, liber.

 

Patria mea, bucură-te fără mine de binele pe care ţi l-am făcut. Ţi-am fost instrumentul prin care ţi-ai dobândit libertatea, voi fi şi dovada ei, plec.

În prima mea interveţie, dragul meu Iisus, te cruţasem şi lăsasem deoparte tot ce era încâlcit în legătură cu tine. Oricum, mi-am zis, este mai bine să ai de-a face cu unul care are un singur defect, pe deplin, decât cu unul care are defecte mai uşurele, dar le are pe toate. Şi m-am apropiat apoi de aceia care, cu oarbă compasiune, stăruiau asupra zicerii tale: „Eli, Eli, lama sabahtani? Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Este ştiut, dragul meu Iisus: cine recunoaşte un drept oarecare tânguirii, chiar şi numai în anumite împrejurări, nu reuşeşte niciodată să o ţie în frâu; cele care o pun în mişcare se află în afara stăpânirii lui; iar sufletul, supus unei atari slăbiciuni – jeluirea – , se îndoieşte de sine ori de câte ori este nevoit să înfrunte cu vitejie armele şi focul pentru a-şi apăra patria, legile, libertatea, felul de a fi şi a gândi. Or, în cazul tău, nimic din viaţa ta de până atunci, din ce făcuseşi şi gândiseşi, nu îndreptăţea o astfel de văicăreală.
Pentru a mă înarma cu informaţii cât de cât în vecinătatea adevărului, înainte de a purcede să pun un semn concluziei la care voi ajunge, am recurs la mijlocirea aceluiaşi Lucilius, apropiat al ucenicului Pavel. Răspunsul acestuia fost unul pe potriva unui ins responsabil: nu pot comenta, a zis, ceva ce nu am auzit cu urechile mele. Mă asigură însă că nu toţi oamenii de seamă care s-au încumetat să evoce momentele tragice ale execuţiei tale susţin această afirmaţie; în ce-l priveşte, el dă crezare prietenului său Ioan, ucenicul, care nu aminteşte nimic despre cuvintele aduse de mine în întrebare. Dimpotrivă, el susţine că vorba ultimă a ta, înainte de a muri, a fost „Săvârşitu-s-a!”, adică s-a împlinit voia celui ce te-a trimis!
Îţi scriu stând întins în vila lui Scipio Africanul, după ce am adus cinstire altarului care este mormântul unui om atât de măreţ. Am convingerea că sufletul lui, ca şi al tău, s-a întors la cer; şi nu atât pentru că a avut sub comanda lui armate numeroase; s-a întors în locul de unde a purces pentru cumpătarea lui cu totul aparte, pentru iubirea lui de oameni şi patrie; aşa cum s-a dovedit, cu vădită cutezanţă, nu în momentul în care şi-a părăsit cetatea, ci atunci când a apărat-o; atunci, el trebuia să aleagă: ori el la Roma, ori Roma în libertate.
A ales libertatea Romei.
Când ucenicii Iacov şi Ioan ţi-au zis, fără chibzuială, referindu-se la cei care nu au voit să-i primească în casa lor, Doamne, vrei să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?, Tu i-ai certat şi le-ai zis: Nu ştiţi oare fiii cărui duh sunteţi? Căci fiul omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască. Şi cum ai fi putut-o face mai bine decât jertfindu-te pe tine. Cum vine atunci acel „Eli, Eli, lama sabahtani”?
Scipio a zis: Nu voiesc să fiu tratat într-un fel aparte de legi şi de oameni. Şi a adăugat aceste vorbe de o măreţie fără seamăn: Patria mea, bucură-te fără mine de binele pe care ţi l-am făcut. Ţi-am fost instrumentul prin care ţi-ai dobândit libertatea, voi fi şi dovada ei; plec. Şi a plecat spre obârşii.
Aş putea să nu admir măreţia celui care, ca şi tine, a ales să plece de bunăvoie, din lumea pe care a slujit-o cu sacrificiul vieţii? Nu stau acum să-ţi povestesc în ce fel am trăit clipele petrecute lângă altarul celui căruia Roma îi datorează faptul că fost cucerită o singură dată. Spun doar că am privit îndelung blocurile pătrate de piatră ale casei în care a trăit într-o simplitate austeră, zidul care mărgineşte pădurea şi turnurile care îl străjuiesc, rezervorul de apă ascuns de nişte clădiri şi de verdeaţă, baia îngustă şi întunecoasă, după obiceiurile celor din vechime pentru care nu era cald dacă nu era întuneric. Şi am găsit plăcere în comparaţia între obiceiurile lui Scipio şi ale tale. Locuise sub acoperişul ăsta atât de sărman şi călcase pe pardoseala aceasta atât de sărăcăcioasă; şi, în pacea morţii, nu m-aş fi mirat dacă aş fi aflat că în locul acelor vorbe puţin demne „Eli, Eli, lama sabahtani” ai fi spus precum Scipio „Oameni, bucuraţi-vă fără mine pentru binele pe care vi-l fac! Am fost instrumentul prin care v-aţi dobândit mântuirea, voi fi şi dovada ei; plec! Săvârşitu-s-a!”
Cicero, zdruncinat între Catilina şi Clodius – unul, duşman declarat, celălalt, prieten nesigur -, i s-a plâns lui Atticus: „Tu mă întrebi ce fac aici? Aştept la proprietatea mea de la Tusculanum, liber doar pe jumătate”. Aşadar, Cicero se socotea doar pe jumătate liber. Iată, pe Hercule!, un epitet atât de umil la care înţeleptul nu va coborî niciodată. Libertatea celui care s-a sacrificat nu o dată pentru credinţa sa, nu va fi niciodată doar pe jumătate.
Presupun, dragul meu Iisus, că toţi aceia care-ţi pun în gură vorbe imposibil de rostit de tine socot că, om fiind, te-ai întors, în ultima clipă, la laşitatea omului încovoiat de soartă. Şi eu spun: imposibil!… Cei care risipesc astfel de vorbe, şi mai şi cred în ele, consideră că, în felul acesta, te umanizează; eu spun că aceştia nu s-au apropiat o clipă de esenţa divină a omului; omul este capabil de toate, implicit de măreţie. Excluzând-o pe aceasta din urmă din natura omului, cei ce o fac vopsesc condiţia umană în culorile lor gălbejite.

 

Sunt două fragmente din noul roman al lui Nicolae Cristache: „Seneca îi scrie lui Isus”. Sentinţa vi le oferă în premieră şi în exclusivitate.

 

 ATENŢIE! Pentru comentarii puteţi utiliza şi adresa de mail cristas@clicknet.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.