Dragul meu Seneca,
Undeva, poate în Noua Guinee, poate în altă parte – urmăream pe diagonală, cum se zice, un reportaj pe „Viasat Nature" şi n-am reţinut numele ţării – vieţuiesc două familii de maimuţe; se deosebesc prin mărimea capului. Cele cu capul mare şi, desigur, minte mai multă, sunt „deşteptuţele". Sunt dotate să caute hrana şi s-o găsească oricât de greu ori de departe ar fi. Celelalte, „micuţele", fac pe detectivii. Le urmăresc pe cele dintâi, beneficiind de agilitate din belşug. În proximitatea „obiectivului", o iau înaintea verişoarelor cu capul mare şi minte multă, tăbară asupra prăzii, devoră cât le trebuie şi aşteaptă noile prăzi. Reportajul se încheia cu întrebarea reporterului: „Cui îi este de folos mintea multă?"
Fără întrebarea reporterului, n-aş mai fi zăbovit asupra întâmplării: o ciudăţenie ca multe altele. Repetând întrebarea, tâlcul îmi apărea hazos şi deopotrivă subtil. Căci, răspunsul era: capul mare cu minte multă serveşte celor cu capul mic şi minte puţină; ca în viaţa noastră cea de toate zilele, ca în general în natură, unde paraziţii se lăfăie pe muncă străină.
Şi asta de mii de ani, de sute de mii de ani. Să nu se poată altfel?, m-am întrebat.
Şi tot eu: de ce să nu se poată altfel? Legea naturii nu doar o permite, o şi impune: regula ei este să învingă cel puternic. Anomalia prin care cel nevolnic trăieşte pe seama celui bine dotat trebuie să ascundă altceva, mi-am zis: fie că noi avem o idee greşită despre legea naturii, fiindcă, în realitate, legea naturii ţine cu cel viclean şi iscusit, deci cu cel rău, fie că în capul nostru „valorile” viclean şi iscusit poartă pecetea unor norme morale impuse nu de realitate, ci de prejudeactă şi speranţă. Speranţa că până la urmă va fi bine. Dintotdeauna, speranţa a ucis adevărul. Mai bine pentru a exista este să fii cu minte puţină şi defectiv de scrupule. Fericit cel sărac cu duhul!
În lumea reală, în străfundul mecanismului social, se condamnă nu atât viclenia oneroasă, numită de justiţia învingătorilor infracţiune, ci insuficienţa vicleniei, neîndeajunsa curăţire de scrupule.
Fericiţi cei săraci cu duhul, contemporani ai mei: Becali, Cataramă, Băsescu.
