Dragul meu Seneca,
Parazitismul era ratificat de natură. Societatea, căzută pe spate, dădea neputincioasă din picioruşe. Ajunsesem la sfârşitul basmului, unul dintre cele mai înălţătoare dedicate omului, „Homo sacra res homini”, şi primisem vestea că rămâne ca întotdeauna: „Homo homini lupus est”.
Ca să mă reaşez pe toate picioarele, două zile am fost beat. M-am certat cu prietenii pe Facebook, am nimicit în vorbe filistinii, am căzut în cap şi m-am ridicat. Înainte de a mă rearunca în adâncul gândului, am cerut o ţigară (nu mai fumasem de ani buni) şi am ieşit în curte. Câteva mii de păpădii îşi deschiseseră coroniţele galbene pe câmpul verde şi, prin iarba încă umedă de rouă, ici-colo, insuliţe cu brânduşe mov: o feerie cu poze din cartea de citire; alături, o femeie, cea mai curată fiinţă pe care am întîlnit-o. De atâta frumos, sufletul se dădea de ceasul morţii: lasă-mă, zicea, eliberează-mă, eşti pe Everestul tău. În realitate, eram ca un scufundător: trăiam plenitudinea adâncului, dar ca să ies la suprafaţă pentru a-mi împlini menirea, nu mai aveam forţe.
Eli, Eli, lama sabactani!
