Donald Trump apăruse ca un meteorit incandescent. Anunţa zorii unui veac nou. La lumina lui, m-am pus să-l citesc. În mii de pagini, simbolul Sistemului se dezvăluia lumii, minut cu minut, bucată cu bucată. Nimic din morfologia lui nu rămânea nepreamărit, în print sau video. Întâlnisem ceva asemănător în Nero. Împăratul se expunea, clipă de clipă, celui dispus să-l asculte şi să-l vadă. Diferenţa între ei era totuşi una cosmică. În vreme ce Nero, expunându-se expertizelor, voia să afle El despre El cine este, Donald dorea să afle ceilalţi ce geniu uriaş este el. Când Churcill spunea „nu ajungi nicăieri dacă arunci cu pietre în fiecare câine care latră!”, mă vedeam pe mine; simţeam în juru-mi lumea vie, lumea reală. La observaţia sa că „statele puternice nu sunt şi juste, iar cele juste nu sunt şi puternice, iar oamenii sunt la fel”, îmi venea să zburd. Luam cunoştinţă de lumea mea!
Mă vedeam în biroul lui Donald. Ca să poată vorbi la telefon, îmi întinse fotografia la care privea. El cu Bill Clinton, ca doi flăcăi la o partidă de golf. În spate, pădure, pajişti… Deasupra – cerul cu nori cenuşii în plimbare, libertate. Erau fericiţi. Pantaloni sport, cingători de piele sub buric, cămăşi colorate de vară, crose în mâini. Zâmbeau. Stăpânii lumii!
- Frumos! am zis.
Răspundea la telefon unui tip care încerca să crească preţul echipamentului pentru o nouă clădire. Un idiot, zicea. Ăsta chiar nu are habar că ştiu preţul pieţei la tot ce fac? Aceşti naivi cred că nu mă informez. Dar se înşală, şi dacă trebuie să ţip ca să-l fac să înţeleagă, o să ţip! Am destui bani, mult mai mulţi decât voi avea nevoie vreodată…
M-a luat gura pe dinainte:
- De ce „mai mulţi decât voi avea nevoie vreodată”, dacă nu vă trebuie?
N-a răspuns imediat. Gândurile din el pompau aburi ca o locomotivă de demult; căutau răspunsul care să-l aşeze mai confortabil în discuţie:
– A lucra afaceri, a zis, e o formă de artă. Alţii pictează capodopere sau scriu poezii încântătoare. Mie îmi place să fac afaceri, de preferinţă, afaceri mari. După ele alerg. Pentru toţi, succesul pare că se produce brusc; văd oameni până atunci necunoscuţi care devin celebri peste noapte. Dar gândeşte-te la un sequoia care creşte de secole. Faptul că o echipă de televiziune a hotărât să-l filmeze într-o zi nu înseamnă că până atunci nu existase…
– Da, am zis, nu văd că la rându-le au fost o sămânţă din care au crescut aşa mari. Dumneavoastră o faceţi?
– Ce anume?
– Vă gândiţi la sămânţa care v-a dat înfăţişarea arborescentă de azi?
– Chiar o fac. Zilnic! Nu ştiu dacă ai remarcat cât de uşor dobori un adversar doar spunându-i :„Sigur că da, dacă spui tu…” Tu adopţi poziţia celui care n-are ego, în timp ce pe celălalt asta îl deschide ţanţoş în faţa ta, îl face vulnerabil. Îţi oferă ţie posibiliutatea să tragi discret sforile în culise…
– În culise?
– Da, în culise. Acolo, ţânţoşenia stăpânului cuprinde în boarea ei suita de slugi. Câţiva îi suflă în foale. Îl înalţă şi mai sus în propriii ochi… Preşedintele republicii Tanganica, de bucurie, va pleca glorios, dar cu buzunarele goale. Deunăzi, preşedintele tău, domnul Iohannis, chiar a păţit ceva asemănător. A plecat fericit, lăsând aici o parte bunicică din bugetul ţării sale. A fost prima ţară membră NATO care a alocat cei 2% din PIB pentru apărare, aşa cum am cerut. Apoi a mai dat şi alţi bani. După cum vezi, nu folosesc buldozerul ca să obţin ce vreau. Seduc. Un jurnalist brazilian m-a întrebat recent care sunt avantajele şi dezavantajele de a avea atât de mulţi bani. Am dat acelaşi răspuns pentru ambele cazuri: efectul produs asupra celorlalţi. Oamenii sunt mult mai dispuşi să te asculte dacă ai la vedere conturile din bancă. Dezavanajul e că te văd doar din acest unghi. E de-ajuns şi nu e. Unde nu e de ajuns, folosesc metafore şi analogii populare. Dacă urci prea sus iarăşi nu e productiv. Fă-i să se umfle în pene. Cu penele desfăcute larg, îi ţii mereu în cătare. Lasă-i să creadă că hotărârea le apaţine. Asta le va da impresia că stăpânesc situaţia, că te au la degetul mic. Iată regula de aur: Cel care are aurul face regulile! Nu învingi în război, învingi cu regulile pe masă. Când împuşti pe cineva, nu te costă nimic să-l faci fericit înainte! În felul acesta vezi ce mai poţi lua în calcul şi dincolo de limitele normale. La fel este când decizi să aloci nişte sume de bani într-un domeniu sau într-o ţară. Asigură-te că domeniul sau ţara respectivă sunt conduse de cineva sigur, stabil. Nu e sigur, ai două posibilităţi: să renunţi sau să-l ajuţi pe ins să fie etern, măcar pe o perioadă optimă. M-am dus în Germania cu Bernie Diamond, avocatul meu, pentru a sta de vorbă cu cel ce avea să conducă afacerea. A fost impresionat că trecusem Atlanticul ca să vin la el. Am aflat că, în realitate, voia mai ales siguranţă. L-am asigurat că va avea siguranţă pe o perioadă lungă de timp cu nişte condiţii: el să mă asigure că este înconjurat de oameni loiali. A acceptat şi a urmat o perioadă de siguranţă şi linişte pentru ambele părţi. Să spunem lucrurilor pe nume: ştiu cazuri când o soţie, împreună cu întreaga avere, au fost furate de cel mai bun prieten. Aşa cum spuneam în fiecare săptămână la emisiunea The Apprentice, trăim într-o junglă. Suntem mai răi ca leii: cel puţin ei ucid ca să se hrănească; oamenii, pentru fiorul pe care li-l dă satisfacerea lăcomiei. Cu ceva timp în urmă am acceptat să ajut doi tineri să investească într-un restaurant. Primele dividende pe care le-am primit reprezentau doar o fracţiune din investiţia mea. După părerea mea ar fi trebuit să recuperaz cel puţin de şase ori investiţia. Furios, am trimis o scrisoare asociatului lor în care ceream o anchetă publică despre antecedentele celor doi. Nu puteam să-i aduc în faţa justiţiei, pentru că asta m-ar fi costat mai mult decât investiţia mea iniţială. Uneori trebuie să te comporţi fără milă şi să rămâi fidel propriilor tale principii.
I-am dat dreptate:
– Tinerii aceia n-au ştiut să aprecieze un ajutor dezinteresat, i-am spus.
A strâns din buze, şi-a micşorat ochii… S-au aprins imediat, şugubeţi:
– Nu bate şaua, a zis, că nu sunt iapă. Voi, europenii, v-aţi înglodat principiile în negura veacurilor convulsive; priviţi lumea cu lentile încărcate. Am fost nevoit să-i pedepsesc pe tinerii aceia. Sunt clement până când cineva încearcă să mă învingă minţind. Întâmplarea de la Berlin, până la urmă, n-a avut un sfârşit chiar fericit. Nu toţi oamenii de încredere pe care-i ceream eu au fost ce aveam eu nevoie…
Într-o zi i-am cerut unui cadru de conducere să-mi facă un raport despre un proiect pe care aveam de gând să-l pun în practică. A studiat problema până când s-a asigurat de o cercetare aprofundată. A început prin a descrie avantajele zonei, inconvenientele, argumentele pro şi contra. Şi nu mai sfârşea. După tot ce îmi spunea, ar fi existat motive să renunţ la proiect, dar şi să-l pun în practică. Era ca un fel de meci egal, fără prelungiri posibile. I-am pus alte întrebări şi am ajuns la acelaşi rezultat. Nu putea să se hotărască într-un fel sau în celălalt. Pe acest tânăr, care avea multă experienţă şi antecedente excelente, l-am întrerupt şi l-am rugat să-mi spună părerea lui despre proiect în cel mult zece cuvinte. E şubred! mi-a răspuns el. Îi mai rămâneau opt cuvinte, dar erau inutile. Eu strig întruna: America, America – pe primul loc! Aşa cum şi liderii altor ţări ar trebui să-şi pună ţările pe primul loc. Dar America pe primul loc nu înseamnă America singură. America are nevoie de parteneri, de investitori, de comerţ, de pieţe străine… Suveranitatea lor nu mă încurcă; le cer scurt: formulaţi-o în zece cuvinte. Lucrurile se limpezesc rapid. Nu o pot da la întors, că să vedeţi… Eu am în vedere tot. Nu las nimic neluat în seamă. O recepţioneră calificată şi experimentată a lucrat pentru mine doar şase ore. A înţeles imediat că locul acela nu era pentru ea. Liderii care nu pot să-mi spună în zece vorbe ce-nseamnă pentru ei a fi patriot, sunt liberi să rămână doar patrioţi. Ne despărţim…
– Vi s-a întâmplat să păţiţi şi aşa ceva?
– Fii convins, m-a asigurat, n-o să-i cer niciodată Angelei Merkel să aibă un guvern al ei, un popor al ei… Mi-e suficient cuvântul ei.
Aşa merg lucrurile!
