DRAGUL MEU PRIETEN LAURA LUNA! Disputa între mine şi Mihai Cârciog, întâiul mare patron de ziare, a fost câştigată de acesta din urmă. Îi sugerasem să deschidă un ziar-laborator. Pe frontispiciul acestuia să fie consemnată, în cifre şi litere, suma investită. Apoi, lunar sau chiar săptămânal, opinia publică să fie informată cu datele afacerii, profit, bucurii, neajunsuri… M-a sfătuit, dacă vorbisem serios şi nu băteam câmpii, să mă vadă un doctor: „Nu eşti întreg la minte!”
„Pe ce punem rămăşag, i-am spus, că în niciun an de zile, ziarul va deveni întâia putere a ţării? Mai credibilă decât Parlamentul şi Guvernul. Poporul ignorant va învăţa ce-i democraţia pe viu. Redacţia va avea la dispoziţie hîrtia de turnesol cu ajutorul căreia să se autopurifice… România va fi o ţară condusă cu adevărat de poporul suveran…”
Rezultatul a fost că propunerea mea a devenit subiect de băşcălie în cercul lui de apropiaţi, iar pe mine m-a evitat cu obstinaţie.
În lăcomia-i zburdalnică, s-a lepădat de misia cu care este zămislit un ziar; s-a încărcat cu bucuria de a face bani cu orice chip. A început să publice ştiri despre găini care fată pui vii. O secţie numerosă de aşa-zişi ziarişti fabrica doar astfel de evenimente. Patronii ziarului au devenit milionari în dolari şi apoi în euro vânzând pe patru-opt pagini scorneli. Molima s-a extins peste noi toţi. Au apărut noi şi noi publicaţii asemănătoare, precum ciupercile după ploaie. Minciuni! Diversiuni! Etajul şi şantajul! Elodii! Ştiri pe surse! Trăsnăi cum n-au mai fost. Ţara însăşi a luat treptat chipul găinii care fată pui vii. Adevărul era înecat în puhoaie de minciuni. Uliţele gâlgâiau de nemernicii. Nu s-a mai văzut om cu om. Ci minciună cu minciună. Ură cu ură. Răzbunare cu răzbunare. Calomnie cu calomnie. Jignire cu jignire. Oamenii buni au fost scoşi de pe ecranul ţării. Au lăsat locul la curve, primitivi, bani, bani, bani. Opoziţia n-a mai fost Opoziţie, ci vârâtori de beţe-n roate. Nici nu mai era posibilă. Ca să poată supravieţui, o Opoziţie într-o ţară aflată în alai popular spre desfrâu şi venalitate, ar fi fost nevoie de două adevăruri; ori adevărul nu putea fi decât unul singur. Existau căi diferite, existau interese diferite, adevărul rămânea unul singur: SISTEMUL ! Găina care fată pui vii! Aceasta purta, la rândul ei, un singur chip: al bogatului în ţară sărăcită, în loc de ţară bogată cu oameni bogaţi. Putere şi Opoziţie, talmeş-balmeş de milionari şi miliardari din rândul salariaţilor la stat. Puterea şi Opoziţia difereau între ele prin luciurile de apă unde aruncau undiţa. Unii prindeau săraci, ceilalţi, îmbogăţiţi de război. România se stratifica: bogaţii cu bogaţii, nevoiaşii cu nevoiaşii. Treaba mergea , undiţele au aveau culori diferite doar în ziarele ce publicau ştiri cu găini care fată pui vii. Sistemul conserva depravarea ca murdăria păduchii.
Într-un astfel de climat a fost aburcată în jilţul de la Cotroceni o corcitură cu de toate: fanariotism, nazism, comunism, feudalism. Klaus Werner Iohannis.
Şi nu voi uita niciodată dimineaţa aceea. Citeam în biroul meu o istorioară marca Antoaneta Dohotariu, o fostă călugăriţă ademenită din chilie de chemarea prozei cehoviene. În camera secretarei, Valentina Mareş – un prieten cum nu a existat nici în cărţile mele -, adjunctul meu, îmi pregăteşte cana cu ness; auzeam clinchetul linguriţei lovind pereţii de ceramică. Peste o clipă clinchetul va înceta pentru a lăsa loc foşnetului provocat de staniolul de la pachetul de ţigări Gauloise. Valentina extrage o ţigară, o aşaza pe farfurioară şi-şi face apariţia în rochia-i lungă, vaporoasă. Îşi face loc prin spatele Talidei Covaci – o fetişcană năbădăioasă, cu o viaţă privată dezastruoasă, mereu veselă, viitoarea mea soţie – , rămasă în dreptul uşii aşteptând să-mi vorbească. Sună telefonul. Secretara lipsea. Răspunde Valentina:
– Alo… urmat de o tăcere lungă, grea, rău prevestitoare.
– Cine a fost? am întrebat-o.
– Viorel Cataramă. M-a rugat să-ţi spun că a închis ziarul ORA. Să nu-l suni.
Şi când Ora n-a mai fost, mi-am dat seama că trăisem ca un somnambul, căţărat pe acoperişul bisericii fără schele, fără scară.
Păţisem ceva ce avea să i se întâmple peste ani şi căţelului meu. Am un căţel – mi-e greu să scriu căţel, mi-este ca un fiu! – Pablo, corcitură între dalmaţian şi brac danez. Într-o seară şi-a lepădat toate tabieturile. Făcea totul pe inversul lor. N-a mai hăpăit mâncarea preferată, n-a mai vrut la plimbare… Şi tot aşa. Nu mai respira. Era inert. Eram mult îngrijoraţi. Abătuţi. Disperaţi. N-am dormit. În lipsa vorbelor, nu voi şti niciodată ce-a fost în sufleţelul lui în acea singură seară. Plângeam lângă el. Îl rugam să nu ne părăsească. Nu răspundea la niciun stimul. Respira imperceptibil. Era mort într-o proporţie covârşitoare.
Spre dimineaţă, s-a ridicat uşor, se clătina. A cerut afară. Miracol! De parcă văzuse nevăzutul, şi-a dezlegat picioarele şi a început să alerge…
Şi eu, tot pe acoperişul bisericii. Mă trezisem. Jos, în stradă, lumea continua forfota. Mânca, bea, bârfea, trudea, suferea, petrecea, se războia, minţea…
Câţi dintre muritorii aceia n-ar fi dat orice că să afle felul în care vor muri? Eu ştiusem: în tipografie, pregătind ziarul de a doua zi. Şi, iată, acum nu mai ştiam. Cineva îmi furase moartea.
Nu ţineam să cobor în lumea reală. Lumea reală, ziceam ca năucul,eram eu pe acoperişul bisericii.
Şi nu era aşa. Am aflat asta, nici mai mult, nici mai puţin, decât în biroul unui poliţist.
Era tânăr, frumuşel şi liber, respectiv, în largul său. Se şcolise în nişte aşezăminte oarecare, sub bagheta unor dascăli oarecare. Îşi dezvoltase aptitudinile holbându-se la serialele americane cu eroi poliţişti noncoformişti, veseli, poznaşi şi docţi. Purta blugi, veston de culoare închisă, cămaşă desfăcută la gât, umeri largi, abdomen ca piatra. Părea încântat de tot ce făcea, de tot ce zicea, de tot ce specula mintea sa mereu în efervescenţă. Pereţii biroului său erau tapetaţi cu ce se mai găsise în depozitele prăfuite: o hartă Romtrans veche, cu trasee europene de cale ferată, linii aeriene, companii maritime şi fluviale de pe tot globul. Un peisaj de iarnă. Diplome, fotografii cu trofee poliţieneşti, citate din regulamentul intern.
M-a servit cu cafea preparată de el cu fierbătorul electric. Mi-a permis să fumez. M-a întrebat de ce nu mai scriu despre Steaua, şi el era stelist, măcar că lucra în poliţie, şi-odată când vom avea mai mul timp, zicea, ar vrea să discutăm în legătură cu generalul Stănculescu, cel cu piciorul în ghips la revoluţie. La fel ca şi mine, era de părere că generalul nu procedase milităreşte, procedase ca un laş. Mă citise, ştia cine sunt, dorea din tot sufletul să mă flateze şi-n felul acesta să-mi obţină bunăvoinţa în a face mărturisiri-bombă. După cuvenitele preliminarii, a intrat direct în subiect. Aşadar, a zis, aţi obţinut un credit de circa cinci milioane de dolari să cumpăraţi o tipografie care, iată… ce vă rog eu, a zis, observând că dau din cap, pentru a nu reveni mereu şi a o lua de la început, acolo unde lucrurile stau altfel decât le prezint eu, opriţi-mă… aşadar…
L-am întrebat dacă am voie să pun la rândul meu nişte întrebări şi a zis,OK, nu suntem la interogatoriu, este o discuţie informală, cel puţin deocamdată…
– De unde aveţi aceste informaţii?
– Cum de unde? Vreţi să ştiţi de unde am informaţiile? La ce vă foloseşte? Informaţiile pot fi corecte ori dimpotrivă. Atât. În cazul de faţă, de pildă, aş fi interesat să aflu de la un om cu experienţa dumneavoastră, care ar fi explicaţia că un credit de milioane de dolari poate fi obţinut peste noapte, fără garanţii, fără nimic. Mai târziu vom ajunge şi la împrejurarea că un credit oferit pe o încredere ieşită din comun în practica bancară s-a pulverizat de-a dreptul… Nu vi se pare suspect?
– Da şi nu…
– Vă rog, a zis, eu vă respect!…
Avea dreptate. Nu era cazul să mă port esopic. Şi totuşi, nu m-am putut abţine să nu-l întreb dacă, la rândul lui, nu i se pare nefiresc faptul că un om , să-i zicem onorabil până la proba contrară, scoate peste noapte milioane de dolari din cea mai importantă, cea mai profesionistă bancă a ţării, şi, iată, se află el la poliţie pentru a da socoteală? Aş fi dat socoteală dacă aş fi furat acele milioane. Nu eu aş merita să fiu aici. Există undeva în lume o bancă de stat de unde preşedintele să scoată atâta bănet pe ochi frumoşi, fără să fi primit ordin sau măcar încuviinţare de la mai-marii acelei ţări ? Iar dacă mai-marii acelei ţări au ştiut, şi au acceptat, şi acei oameni sunt şi astăzi în funcţie, chemarea mea la poliţie nu este ceva care scârţâie urât? Nu înseamnă că exact acei oameni care au aranjat jocurile se autodenunţă? De ce? Ce s-a întâmplat? Trebuie să se fi întâmplat ceva grav pentru ca tot ei să fie aceia care toarnă. Tot „ei” sau doar unii dintre „ei”. Cumva, unora dintre „ei” ceva nu le-a mai convenit? S-au certat între dânşii? Vă purtaţi cu mine cum te porţi cu un prieten. Ba mai mult: îmi faceţi propuneri pentru viitor. Nu suntem prieteni. De fapt ce vă interesează? Unde vreţi s-ajungeţi? De partea cui sunteţi în această farsă?
Va urma
