duminică, august 1, 2021
Acasa > Literatură > Sacul și peticul – capitolul VIII

Sacul și peticul – capitolul VIII

Apartamentul lui Maher. Ca un turn încins c-un brâu de uși. Majordomul apare pe una și dispare pe o alta, după un program geometric gândit cu artă și distincție. Taburete așezate în jurul unei mese în formă de virgulă. Maher, Gicuș și Dorin discută în coada virgulei, pentru o mai bună acustică. Jiletca majordomului apare când și când, de fiecare dată dintr-o altă direcție, slalomând printre uși. Vechi pușcăriaș, poartă aceeași jiletcă trei sferturi de pe vremea jiletcilor trei sferturi. S-a atașat de Maher ca un câine la turmă. Pentru distincție, a adoptat obiceiul să repete ultimele cuvintele. Zice: Maher, nu e nevoie să-mi spui de două ori, de două ori… Gicuș, concentrată pe disputa cu Maher. Acesta voiește să-i ofere noului Președinte câteva milioane, în semn de prețuire. Gicuș observă repetiția pronunțată de majordom – parcă, de fiecare dată, ar zice „fie voia voastră, maiestate” – și exclamă:
– Mamă, ce mișto! Nu e nevoie să-mi spui de două ori, de două ori… De milioane trucul… Ia să încerc și eu: Maher nu ești dus la biserică, nu ești dus la biserică… Cum să dai milioane unui președinte luat cu HUO de opinia publică neîncadrată în muncă, liberă și democrată, veșnică în Piața Universității?! Ne-am stricat la cap? Ce vor spune colegii noștri, intelectualii?
Maher n-o ia în seamă, continuă să-i vorbească majordomului:
– Chelbasa, faci cum îți spun eu. Plic deschis, nătărăule…! Mintea aia a ta, setată pe automat, știi tu …
– Știu Maher, îmi cunosc glagorea, poate mă ajuți tu s-o resetez, s-o restez…
– Doamne!, se minunează Georgeta… Parcă asist la un dialog din parlamentul englez… Chelbasa ai grijă ce faci! În condițiile astea noi, vâri în plic lire sterline, nu lei…
– Da’ cum? Lire sterline, nu lei…
– Puștiule, o ia Maher la rost, nu-l învăța prostii!… Fii cuminte!…
Chelbasa nu se poate abține, și-i zice lui Maher:
– Maher, ne cunoaștem din bulău, ne cunoaștem. De când ne scuipam în cap. Știi tu că sunt prost, sunt prost? Capul meu ras arăta ca o chelbă, nu ca un prost, un prost…
– Ce frumos!, admite Giucuș. Bravo, domnule Chelbă!… Dorin, simți și tu ca mine? Simți forța felurică din bulăurile… buleele… noastre strămoșești?
– Telurică, forța telurică, o corectează Dorin, nu felurică. Cu „t” nu cu „f”…
– Bun, dar o simți?
– Absolut. Sunt român.
– Și eu la fel. Și totuși, Dorin, eu o simt cu „f”. Ce-i drept cu f mic, nu cu f mare.
Maher curmă cearta dintre favoriții săi:
– Copii, nu vă mai certați!… Chelbasa adu marafeturile alea: ceai, pișcoturi, pesmeți, dulceață, coacăze și celelalte…
– Să vă spun de ce am simțit eu că forța e felurică, zice Gicuș după plecarea lui Chelbasa pe căile întortocheate ale turnului. Îi spun felurică, întrucât am putea codoși – Maher este expert – am putea codoși un bordel pentru femeile singure. Cu Chelbă și Dorin în roluri de tauri comunali…
– Nu, nu… protestează Dorin. Forța felurică nu este piesa mea de rezistență…
– Când poți să-ți achiți datoriile cu bani cinstit câștigați, se întărește orice piesă de rezistență, Dorin. Dai totul din tine… De când te rog să fii mai activ?
– Eu altceva nu înțeleg, intervine Maher: de ce să codoșim și să nu întreprindem ceva deschis, cinstit?
– De-aia Maher. Se vede cu ochiul liber de orice prejudecată morală că tot ce-i cinstit se supune legilor, aceleași pentru Soare, cât și pentru sfrijita planetișoară Pluto: apar, se dezvoltă și mor.. Bordelurile codoșite nu se supun, rămân veșnic.
– Ca și codoșii, remarcă Dorin neutru.
– Asta da democrație!, aplaudă Maher. Ești mai deșteaptă ca mine, fetițo! O democrație eternă. Constituție și bordeluri codoșite. Eu codoșeam fără să știu…
– Fiindcă ești cinstit, Maher. Așa te-ai născut. Nu aveai de unde ști dacă nu ți-a spus nimeni…
Jiletca trei sferturi a lui Chelbasa apare-dispare… Izbutește, totuși, să anunțe:
– A sosit domnul Goncu, Goncu…
– Te grăbești, taurule comunal, îl ia trei-păzește Maher. Unde-s ceaiurile și celelalte?… Goncu? Cine mai e și ăsta?
Majordomul nu se grăbește să șteargă putina. Ușa pe care a venit a rămas întredeschisă. După ce se convinge că pe acolo nu mai pătrunde nici muscă, revine și zice:
– Maher, nu avem ceai, iarăși ai avut dreptate, dreptate…
– Și te-ai descurajat, descurajat?
– Dimpotrivă, Maher. De atunci mă gândesc, mă gândesc. Nu avem ceai din mai multe motive… Unul dintre acestea ar putea fi că s-a terminat, terminat…
– Nu e un motiv să se fi terminat, terminat, îl contrazice blând Maher.
– Un alt motiv ar putea fi, mă gândesc și eu, că s-au terminat banii. Știi cum sunt banii, una-două se termină,termină. O să mă informez dacă mai sunt și alte pricini, pricini și tu vei fi primul care vei ști. Nu te las eu așa, așa…
– Și Goncu?, încheie Maher discuția despre ceai. Cine-i Goncu ăsta?
– Domnu’ Goncu m-a rugat să-l las să asculte la ușă și mi-a fost teamă că aude cine știe ce aude. Am vrut să fiu de față și să veghez să n-audă ce nu trebuie să audă. Pot să-ți spun de pe acum că n-a auzit ce nu trebuia s-audă, nu trebuia.
Goncourt pășește în aulă fălos ca un toreador. Se oprește cu aer semeț, parcă așteptând aplauze. Deși acestea întârzie, ba nici măcar o vorbă bună acolo, nu se pierde cu firea. Gicuș nu-l iartă:
– Dragu’ de dumneavoastră trebuie să fiți Președintele incognito. Sunteți autodidact?
Deloc deranjat de tonul fetei, Goncourt răspunde plin de el:
– Sunt absolvent al Școlii Superioare de Caraulași, cu numele conspirativ Gon-court, Goncourt, nu Goncu. Nu sunt membru al niciunui partid…
– Înlocuitorul lui Oscar, conchide Maher.
– Yes!
Chelbasa veghează la buna desfășurare a lucurilor cu un aer detașat. Dar vigilent. Îi spune noului venit:
– Sunteți școlit, cu toate alea sunteți școlit. Trebuie să fi auzit de unu’ a lu Papadochia. Eu am fost coleg cu el în pușcărie, pușcărie. Știți ce-i făceam? Îl scuipam în cap îl scuipam. Ne ispitea că nu zicea nimic, de școlit ce era, și toți îl scuipam în cap îl scuipam. Șiți ce-i acum? I se zice Pepe… nu Papa… Pepedochia. Și e bașcanu’ peste Departamentu’ Personal al Fondului Monetar. De ăștia de la comun de i-am scuipat noi de la penal în cap avem de să facem o duzină, un purcoi de Fonduri Monetare… Două purcoaie… Ca să știți cu cine vorbiți, să știți.
– Mă bucur, să știți, să știți… Iată, m-am molipsit. Dar să știți, mai bine scuipat în cap și să ajungi, ca domnul Stolojan, la Banca Mondială… Hitler i-a scuipat în cap pe evrei. Unde este domnul Hitler astăzi și unde-s evreii? Ca să devii mare popor, musai să ai pe unul mare de tot pe care să-l scuipi în cap… Dacă le făceam eu evreilor ce le-a făcut Hitler, astăzi nu mai era picior de evreu, poate vreo-trei acolo care să mă scuipe pe mine în cap, în cap.
– Eu una, intervine Gicuș, nu cred că evreii au ajuns unde au ajuns fiindcă au fost scuipați în cap. Scuipați în cap de Hitler, dar necircumiciziați ar fi ajuns ca mongolii, tot așa, peste tot, și nicăieri. Privite astfel lucrurile, veți fi de acord cu mine că circumcizia este cu totul altceva decât scuipatul în cap. Dorin, fii bun și arată-mi și mie ce este circumcizia asta. I-ar fi văzut cineva pe mongoli în Israel… Ar mai fi existat Walt Street fără Israel?…
– Eu o să iau loc, anunță Goncourt.
– E locul dumneavoastră. Ce mai face Oscar, vechiul ocupant?
– Mulțumesc, Maher. Oscar face ce nu face nimeni, dar știe el ce face. E cel mai bun agent secret al nostru… Se întoarce spre Gicuș și continuă:
– Domnișoară, circumcizia…. un penis care a suportat operațiunea de circumcizie poate căpăta valori organoleptice deosebite doar în împrejurări istorice vârtos deosebite.
– Vă rog, fiți sincer cu mine și spuneți-mi care sunt acele împrejurări… Eu m-am gândit mult dacă să-l circumcizuiesc pe Dorin sau nu.
Maher dă semne de neastâmpăr. Discuțiile cu Gicuș sunt dialoguri intelectuale. Le agreează câtă vreme îi incită calmul aristocratic. Răspunsul lui Goncourt îi temperează satisfacția până la a-l irita.
– Mă iei de prost Goncourt? Tu mă iei pe mine de prost?… Ce-ai aia că „Oscar face ce nu face nimeni, dar știe el ce face. E cel mai bun agent secret al nostru…” Știe Oscar ce nu face nimeni? Mă luați de ageamiu?
Georgeta aplaudă și Maher renunță la opera de deșteptare. Cum ar veni, i-a luat piuitul.
– Îl iubesc pe domnul Goncu. Să mor eu, e mortal! Genial!…
– Adică cum, se miră Goncourt timid, cu acea timiditate de mijloc, când lăudatul nu-și dă seama de este bășcălie ori adevăr.
– Adică simplu, bre, îl liniștește Dorin. Domnul Oscar certifică de la înălțimea rangului său că lumea adevărată ne rămâne necunoscută. Există lumea pe care Oscar și compania o plăsmuiesc cu talent și har politic. De această lume avem noi cunoștință…
– Mă, fir-ar mama mea!… Dorin, știi că ai dreptate? Să nu mi se spună mie Maher, rosti Maher hâtru, dacă… Goncule, domnule Goncour, să mori dumneata că ce-ai spus e adevărat? Adică așa cum spune Dorin?
– Adică, pe scurt, sare Chelbasa în sprijinul discuției, important în viață este să fii scuipat în cap de cine trebuie, adică ce vă spusei, vă spusei.
– Rahat, rahat, rahat…! strigă Maher, de data asta sincer revoltat, ceea ce-l făcu pe Chelbasa s-o șteargă ca un câine bătut. Asta mestecați voi aici?!, continuă Maher pe același ton. Ce Oscar, ce lume ascunsă? Totul e la vedere. Banul! El e dumnezeul care a creat lumea după chipul și asemănarea sa. Nu trebuie să fii deștept cine știe ce. Cinstit nici atât… Trebuie să fii… Dorin cum îl chema pe chinezul ăla al dracului de deștept de-acum un miliard de ani?
– Sun Tzu.
– Așa! Sunți ăsta a zis că important în lume este să fii învingător, iar învingător poți fi doar dacă știi să păcălești. Mor deștepții în jurul tău ca floricele de câmp. De cinstiți nu mai spun nimic, ăștia-s pe cale de dispariție, odată cu Biblia… Cinstit să fii cu tine însuți. Atât. Restul aduce banul… Eu sunt cinstit cu mine însumi… Ha!… Goncule, ce mai poți zice…
– Nu mai pot zice mare lucru, Maher. Ai dreptate. Și totuși ce joc frumos este caraulășia!. Ești în vâltoarea vieții: comisii, discursuri, delațiuni, opinii, editoriale, șantaj, scenarii ingenioase, comploturi, acuzații, provocări, diversiuni, intoxicării și alte comisii… Viață!… Lume!…fiecare își vede de jobul lui. Și treaba merge, și merge, și merge… Spre viitor, viitorul dacilor…
Majordomul plutește până-n dreptul lui Maher. S-a întors așa cum a plecat, ca un câine bătut:
– Nu mai avem nici coacăzată, nici pișcoturi, nici pesmeți, nici dulceață nu mai avem. Iarăși ai avut dreptate, dreptate… Maher, iată la ce m-am gândit, m-am gândit. Am luat legătura cu Chioru. Îl cunoști. A fost la Jilăvioara. Da’ unde n-a fost, n-a fost? E mare. Și dat dracului de norocos. În Argentina a fost luat drept ofițer german. Criminal de război. Trai nineacă! Așa și-a luat un nume românesc. Alu Chioru Vasile. Atât că știa limba germană doar pe românește. Era tot ce nu-și amintea. N-a putrezit acolo, n-a putrezit. Norocul lui a fost că și românește vorbea de nu s-a înțeles cu traducătoarea. El zicea pișat, aia spune pipi… Până la urmă i-au dat drumul… Până la Chicago numai…
– De ce la Chicago și nu la Detroit?
Maher doar rareori credea în poveștile lui Chelbasa. Ia, niște scorneli acolo.
– Știi cum e, Maher, încurcate sunt căile domnului, încurcate sunt. Sigur, era mai potrivit un oraș precum Detroit, dar el a ajuns la Chicago, unde, băftos cum este, i-a căzut cu tronc unei băștinașe, i-a căzut. Înnebunise aia după el. Avea scula ca a lu’ Terente. După câteva zile, n-a mai putut. A făcut febră musculară… Când într-un pat când în altul… Așa le încurcase, că odată, îmbătat, a adormit sub un pod, sub un pod a adormit, și pas de a-și aduce aminte la poliție cu cine se însurase. A recunoscut că a fost ofițer german, convins că e tot în Argentina. A fost bătut până și-a adus aminte că e spion sovietic…
Maher ll privește chiorâș, plictisit. N-are cu cine purta o discuție serioasă Spune totuși:
– Tu auzi ce tâmpenii spui?… De ce spion sovietic și nu chinez?
– Simplu, Maher. În Argentina a fost bătut să se demaște ofițer SS. Americanii l-au caftit ca să recunoască altceva, că este spion sovietic, și el până la urmă a fost nevoit să recunoască, a fost nevoit. Să vezi ce dandana a ieșit din încurcătura asta! Chiorul s-a revoltat. A amenințat cu un scandal diplomatic. Dacă voiau să fie spion sovietic, de ce nu i-au spus de la început, nu să-l bată până i-a sărit ochiul de sticlă, c-avea un ochi de sticlă. Nu zici că i-au plătit ăia ochiul de sticlă? I l-au plătit cu vârf și îndesat și l-au făcut scăpat în Piața Roșie, în Piața Roșie l-au făcut scăpat. Ce să facă un român, bun creștin, în Piața Roșie?… S-a dus Chioru la mausoleu să se roage, s-a dus…
– Vezi că iar o iei cotit, îl făcu atent Maher. Cum să se roage, bă, la mausoleu, ce, mausoleul e biserică?
– S-a dus să se roage, Maher, căci a avut ghinion, a avut. Mausoleul era închis. După ce s-a rugat de gardian s-a rugat, a scos o bancnotă de 10 dolari, verzi cum stelele pe care le vezi după scatoalcă, și i-a dat-o paznicului. Doar s-o miroasă i-a dat-o. Pe vremea aceea, în Rusia verzișori aveau bașcanii, ca și astăzi. Soldatul, de atâta verde în fața ochilor, s- fâstâcit de-atâta verde și nu mai știa cum să-i intre în voi. L-a întrebat dacă vrea să intre în mausoleu l-a întrebat, unde-i frig, ori dorește să i-l aducă pe mort, pe Lenin, cum ar veni, acolo, afară. De-așa pleașcă pe capul lui, uitase că-i sosește schimbul. Schimbul l-a prins cu Lenin, ăla care a zis învățați, învățați, învățați, în brațe l-a prins și i-a umflat pe amândoi i-a umflat. Între timp, nu zici că s-a molipsit Chioru de comunism s-a molipsit, de la Lenin, zic eu.
În liniștea care s-a instalat, Goncourt se trezi vorbind primul:
– Presimt că va fi alungat și de aici.
– Cam așa ceva, domnul Goncou, se bucură Chelbasa pentru agentul secret. Ăia îl miruiau cu vergele și el se ruga de dânșii să nu fie alungat dincolo de Cortina de Fier, că el este înamorat de cauză și mai bine moare, de cauză e înamorat. Beleaua a fost că degeaba îl miruiau. Nu-i cereau să recunoască nimic nu-i cereau să recunoască, nici că a fost ofițer SS, nici că a fost spion, ca dincolo pe unde a trecut, nu-i cereau să recunoască nimic și de-aia îl cotonogeau, fiindcă tăcea, când i se cerea să recunoască ceva, el tăcea, adică nu vorbea. Da’ să vedeți cum e viața. Tot răul e spre bine. Neștiind ce trebuie să mărturisească, s-a lăsat schilodit și numai așa a putut fi salvat de Autoritatea Europeană pentru Drepturile Omului… Da’ nu ziceți că viitorul norocos era s-o mierlească și aici era s-o mierlească. Când începea să mărturisească despre cum a fost bătut în Argentina și America, nu era crezut. Fusese betegit în halul ăla! Și condamnat la moarte condamnat… Așa a ajuns în Albania a ajuns…
– Ce-am zis eu?, se bucură Goncourt.
– În Albania, se grăbi Chelbasa cu istorisirea pentru a nu mai fi întrerupt de agent, schilozii nu erau întrebați cine i-a nenorocit, căci era de înțeles, de la sine era de înțeles cine i-a căsăpit. Și uite așa, sau tocmai de-aia, a căzut cu tronc unei muieri, și ea apărătoare a drepturilor omului, și s-a pus Chioru pe trai nineacă. Că-l ținea muierea numa-n turte și răchie de ienupăr îl ținea… Și-ar fi dus-o și astăzi în ospețe dacă, în timpul caraghioslâcului de la mausoleul nemuritorului Lenin, n-ar fi aflat, după fotografie a aflat nevasta din America unde e. S-a trezit cu ea la ușă într-o dimineață, cu ea la ușă. N-avea cum să nege că ar fi el. Nevasta, astălaltă, îi lăsase de cu noapte turtele și răchia de ienupăr în fața ușii, să nu se trezească Chioru și să nu găsească bunătățile. Până la urmă le găsi. În rochie americană le găsi. De sub rochie nu mai putea fi vorba… Dar, e adevărat, ceva tot găsi… Nu te lasă Dumnezeu singur, nu te lasă. Și, c-o fi bine, că n-o fi bine, ajunse Chioru cunoscut în toată lumea, în toată lumea ajunse cunoscut, când toate îi mergeau prost, ori așa credea el, nu e noroc ca ghinionul. Despre el vorbeau muncitorii din falnicele uzine albaneze, țăranii de pe plaiurile gură-de-rai natale, chiar și prichindeii din școlile primare…
– Dragii de ei, îi căină Gicuș, nu-i floare la ureche să fii prichindel albanez și să afli grozăviile astea… Nici Chioru nu e de condamnat…
– Da’ cum? se miră Chelbasa. După revoluția ălora, s-a bizuit pe faima asta, devenită între timp tragedie faima asta, ca toate faimele după toate revoluțiile, și a înființat un partid a înființat și, ca tot românul liberal, le-a luat banii echidistant. Să vedeți ce vilă și-a ridicat și ce mașini îi trag la scară…! Dar altceva voiam să vă spun, m-am luat cu vorba m-am luat și nu vă spusei ce mi-a zis Chioru să vă spun când ne văzurăm, mi-a spus. Mi-a zis să vă antrenez cu pește, are el un pește numa fier cum cer azi doctorii americani. Așa că pregătesc ciorbă cu plătică de la el, budincă de plătică și o prăjitură de regim cu plătică… Doar că n-avem… Dar aduce el, nu vă lasă, prietenii după revoluție se cunosc…
Gândurile lui Gicuș zburdă pe căi de femeie, nu se poticnesc nicicum de talentul de povestitor al lui Chelbasa. Nu i se dezlipesc ochii de pe chipul blazat al lui Maher, la rândul lui fără chef de snoave. Goncourt e singurul cu chef de bârfe. Gicuș îl simte și-i ia vorba din gură, cu ochii pe blazat.
– Maher ești lefter? Ce s-a întâmplat? N-au intrat în cont banii de la Statuia Libertății? Dacă și tu te încurci cu arabii… Sunt supărați că scade prețul petrolului, numai de statuia aia nu le arde acum. Nu m-ai ascultat. Dacă vindeai acoperișul Arcului de Triumf, acum te-ai fi întors la bulău cu buzunarele deversând. Cum crezi că erai întâmpinat? Nu cumva?…
– Îl aștept pe Președinte. A zis că trece să mă vadă, incognito. Am fost colegi de maidan, era șeful meu, i-am fost loial, mă ține minte…
– Domnilor, nu se poate abține Goncourt, nu vreau să vă inoportunizez. E vorba de raportul meu. Ce scriu? Până la urmă, Chioru ăsta a fost agent rus și totodată ofițer SS? Așa îl cheamă, Chioru, sau e nume conspirativ? Am să vă rog să repetați dialogurile, raportul pe care îl scriu va revoluționa arta rapoartelor. Voi introduce dialogurile cu liniuță. Arta e artă, nu se scrie fără liniuțe… Am de gând să schimb ceva în instituția asta. Voi introduce cuvinte pe care nu le-a folosit nimeni de la noi, cum ar fi de pildă… spuneți-mi o vorbă de-asta…
– Merd, îi sugerează Gicuș… E uzual, e gustat de toți…
– Dar ce înseamnă?
– Ceva ce miroase urât…
– Nu, refuză Goncourt… Vreau ceva tare, consistent, nu mirosuri….
– Căcat vă place?
– Merd!… Da… Îmi place… Zici că-i miere… Mierd… Își privește ceasul. Vai de mine, s-a făcut de jumătate! Dintr-o clipă în alta va pica domnul Președinte!…
Chelbasa anunță cu solemnitate prietenească:
– Președintele României!… Ridicați-vă!
Își fac apariția doi bodiguarzi. Cară o ladă frigorifică. O așază aproape de masă. Șterg tăblia cu o cârpă uscată, pulverizează un deodorant și rămân pe locuri în poziție specifică. Georgeta îi imită. Apar, la braț, Maher și Președintele. Rămasă în poziție de drepți, Gicuș se prezintă:
– Georgeta Păsărin, autodidactă, prima hărțuită sexual a României.
Urmează Dorin, care zice.
– Dorin Faimă, primul hărțuitor sexual al României. Adaugă modest: aproape sexual.
Gicuș ia poziția repaos și zice:
– Nu vă supărați că vă întreb: sunteți președinte-președinte sau sosia acestuia?
Președintele îl fixează întrebător pe Maher. Gicuș precizează: N-aș fi spus la nimeni, zău! Mie mi-ar fi plăcut să fiți sosia. Un artist. Adică să jucați rolul Președintelui. Și eu sunt artistă…
– Aveți umor, o gratulează președintele.
– Eu am umor și totuși lumea de dumneavoastră râde, nu de mine. De aceea am presupus că sunteți artist.
Bodiguarzii au sfârșit de pregătit masa. Au apărut pahare. Butelcuțe cu suc.
– Serviți, îi încurajează Președintele. E un suc de fructe pe pădure foarte bune.
Zâmbește, către Gicuș:
– Nu chiar toată lumea râde de mine, vă asigur…
– Dragul de dumneavoastră, nu se poate abține fata, sunteți modest. Toată lumea, ascultați ce vă spun eu. N-am niciun interes să vă lingușesc.
Dorin intervine în sprijinul Președintelui :
– Nu toată lumea are simțul umorului. Unii râd, alții, dimpotrivă, plâng.
– Dragii de ei, plâng degeaba.
Președintele se apără cu ton grav, cel al profesorului care, deși deranjat, explică:
– Dreptul la diferență. Unul din drepturile fundamentale într-un stat de drept.
Dorin îl confirmă:
– Consensul în diversitate.
Președintele trece peste. Se întoarce spre Maher.
– Cum e la Jilăvioara?
– La Jilăvioara?… Una dintre cele mai ale dracului școli ale consensului în diversitate. Un focar de vitalitate. Foarte scumpă, dar eu spun că merită. V-o recomand cu căldură. Pe bune, n-o să regretați!
– Sunt, totuși, voci care dau întâietate pușcăriei de la Gherla… Personal, nu împărtășesc această părere. E nouă… modernă, și totuși n-are… Cum să vă spun… N-are parfumul, patina Jilăvioarei…
– V-am prins!, zice Gicuș cu căldură în glas. Sunteți nostalgic…
– Eu, ca Președinte trebuie să fiu echidistant între pușcării… Dar, fiindcă veni vorba: Maher, am vorbit cu prim-ministrul despre oferta voastră de două milioane… Nu numai că le acceptă bucuros, dar va înființa o comisie care să studieze posibilitatea extinderii…
– Ce bine jucați, să mor eu!… Puteam să jur că sunteți sosie!
– Mulțumesc! Ați țintit esențialul: un președinte n-are nevoie de cuvinte. Nu se uită nimeni în gura lui. Ochiul decide. E atras de spectacol, de steaguri și muzică…
– Excepțional, se bucură Dorin. V-ați gândit dă cântați? Aveți un timbru plăcut. Vă amintiți „Umbrele din Cherbourg”, filmul? Protagoniștii nu vorbesc, cântă… Dacă ați cânta, ați fi înțeles, urmat, asumat… Imaginați-vă efectul. Părinți și copii, bunci și nepoți v-ar urma… Ascultați cum sună: tara-taram-tam-tam… Min-ci-no-șii! Țara s-ar umple de cântece și voie bună.
– Și de consens, Dorin, îi atrage Gicuș atenția…
– Ai dreptate, dovlecel. Nu importă cum îți faci poporul fericit. Educă-l să cânte! Atunci, „Hoții!, „Huo”, „Mincinoșii”, altfel se aud, fiindcă nu gura, cum bine ați amintit, nu ea contează, ci inima, bucuria de a cânta…
– Aveți dreptate. Chiar voi încerca. Prima mea nevastă în fost în corul facultății, sunt oarecum familiarizat…
Gicuș apucă antebrațul lui Dorin, își lipește obrazul de el și spune:
– Vă dați seama cum vor arăta demonstrațiile de protest, mineriadele, grevele, invaziile? Mamă, ce fiesta!… Afară cu derbedeii, în ritm de rock, de cha-cha, de lambada…
– Ciuleandra, Hora Unirii, o completează Dorin, cuprins de același sentiment patriotic…
Președintele li se alături cu inima plină de emoție:
– Așa e. Aveți dreptate. Când am declanșat campania anticorupție, vă amintiți?, în direct pe postul național de televiziune, erau cagule, petarde, imnuri, ode, arestări ca-n filme, descinderi inopinate, percheziții în miez de noapte, ziariști câți nu erau, flagrante profesionist organizate… Flagrante sau flagranturi, cum e corect? Au fost încropite cercuri de lucru manual pentru confetti, fumigene…
– Fumigene n-au fost, atrage atenția Maher, specialist în fumigene…
– Așa, admite Președintele. Magazionerul a avut un necaz în familie și plecase la țară, la o bunică din partea nevestei din prima căsătorie…
– Nimic nu mai e ce-a fost, constată Maher neconsolat… Nici orgasmul…
Gicuș profită de atmosfera cordială din jur ca să-l tragă de limbă pe Dorin:
– Dorin, tu cum stai cu orgasmul? Cu mine să fii sincer, Dorin! Nu vreau s-aud mâine nu știu ce… Uite, îl întreb și pe domnul Președinte: maestre, cum stați cu orgasmul!?…
– Vă spun. Din fericire nu mi-ați cerut ceva legal… Legal pot răspunde la foarte puține întrebări… Nu stau în niciun fel cu orgasmul… Nu-l mai folosesc… De când am trecut la liberali nu-l mai folosesc. Mă blochează deviza „prin noi înșine”. Am practicat laba la studii. Era lesne s-o fac prin mine însumi… Acum, dacă nu mai studiez…
– Dragul de dumneavoastră! Pot să v-ajut…
– Mulțumesc mult. S-o întreb, totuși, pe nevastă-mea.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.