Da, am trăit și primii, aproape primii, 200 de ani, de la ideea de Supraom. Supraomul lui Zarathustra lipsește.
Eșec?… Să zicem!
Eu am felul meu propriu de a găsi un cal. Prietenul. Există?…
Singurul pe care l-am simțit astfel, Friedrich Nietzsche, a plecat dintre noi.
Insist: există prietenie?
Caut răspuns în catalogul cu sentimente: dragoste, ură, invidie… Nicio asemănare. Prietenia nu-i sentiment. N-o simți, cum simți frigul ori canicula. E un organ. Un organ pe care-l au doi inși. Așa abia poți înțelege de ce doi indivizi din epoci diferite iubesc la fel.
Zarathustra grăit-a așa: Eu și cu Mine purtăm o discuției aprinsă -ntotdeauna. Demolatoare. Cum ar fi producător de frumos lucrul acesta insuportabil? Te întrebi: cum apare dopul de plută, cel ce se opune ca gâlceava dintre Eu cu Mine să se scufunde în adânc.
Nevoia noastră de prietenie trădează ceea ce ne-ar plăcea să fim noi înșine.
Atleori, doresc, de pildă, să-mi depășesc invidia. Nu de puține ori îmi fac dușmani doar din dorința de a ascunde că sunt slab. Un prieten adevărat, doar luptând îl afli.
Într-un prieten trebuie să ai pe cel mai dotat dușman al tău. Pentru că, atunci când i te vei împotrivi, ideile sunt cele care se înfrățesc.
Ești un sclav? Nu poți să fii prieten! Ești un tiran? Nu poți să ai prieteni!
Mult prea mult timp într-o femeie erau ascunși un sclav și un tiran. Iată de ce femeia nu e în stare să fie prietenă: ea nu cunoaște decât dragostea.
În dragostea femeiii se ascunde nedreptate și orbire împotriva a tot ce nu iubește ea. Și chiar și-n dragostea cea știutoare a femeii se află, întotdeauna, alături de lumină, fulger și întuneric.
O, mare-i sărăcia voastră, bărbaților! Tot ce dau prietenului, sunt dispus să dau oricărui inamic al meu, și n-am să fiu, în felul acesta, cu nimic mai sărac.
Camaraderie există; de-ar exista și prietenia!!!…
