Atunci, grăit-a Zarathustra către mine: „Mult prea departe-n viitor te-ai avântat.”
Iar eu, ascultându-i zicerea, am revenit în timpul meu, în patria mea. Cu un ochi mai blând, căci, într-adevăr, un dor adânc mă împingea înspre ele.
Dar, iată, doar timpul mi-era singurul contemporan…
Asemenea împestrițătură de chipuri ochiul meu nu mai văzuse în timpurile scurse.
Apăruseră ca din senin, ca muștele; generație spontanee.
Măști… Măști, înconjurate de oglinzi în care se reflecta, chipurile, jocul de-a libertatea. Semne mâzgălite la întâmplare, bilețele de hârtie pe tot corpul…
Popoarele și timpurile se vedeau împestrițate… Moravurile și credințele din veacurile trecute scârțâiau goale, fără noimă…
Se umflau în pene, deși erau lipsiți de pene…
Fonfăneau că sunt realiști… Că n-au nicio constrângere ori prejudecată…
Brusc, lângă mine, Zarathustra grăi către ei:
„Cum ați putea să vă credeți realiști, împestrițaților?! Voi, care sunteți doar imaginea a tot ce s-a crezut cândva! Sunteți respingerea peripatetică a credinței însăși. În firile voastre se ceartă toată flecăreala secolelor. Visurile celor ce-au trăit sunt cu mult mai realiste decât luciditatea voastră! Voi sunteți sterpi, de aceea vă lipsește credința. Doar cel ce e înzestrat să creeze – acela a avut dintotdeauna visuri premonitoare și semne astrologice, și a avut credință în credință. Iată realitatea voastră, ziceți: totul e vrednic să se prăpădească! Mai puțin, desigur, voința voastră de putere. Mă faceți să râd, mai cu seamă când vă minunați de voi înșivă.”
I-am mulțumit lui Zarathustra, dar patria niciunde n-o mai găseam. Nestătător mă simțeam peste tot și gata de-a ieși pe orice poartă…
Străini mi-erau oamenii de astăzi, spre care inima-mi dădea ghes. Surghiunit eram, iată, din țara tatălui și a mamei mele. Doar măști, măști… Străzi gemând de grimase… Ecrane de televiziune ridicând cuvinte peste puteri… Baliverne inundând urechile…
