Căutându-l pe filozoful Marx, autorul romanului „A doua venire” descoperă omul etern. Singur în confruntarea cu destinul necunoscut. Crucificat între iluzia „Am găsit!” şi ghimpele îndoielii. După un veac şi jumătate Nicolae Cristache restrăbate drumul de la revoltă la resemnare în compania unui geniu blestemat.
„De ce nu mă mir că ai întârziat?, a zis. I-am amintit că, totuşi, era vorba de un drum lung, în condiţiile în care semnele de circulaţie indicau doar direcţia înainte; oamenii de-acum două sute de ani erau doritori să afle ce va fi, nu ce-a fost ; i-am găsit trăgându-şi sufletul la cota anului 2000. Veniseră să petreacă sfârşitul lumii…
Marx m-a oprit, şi-a zis, bine, bine, trăncănim, dar dumneata pierzi; te informez că între orele două şi trei îşi va face apariţia Engels şi va zice: „Maurul a murit!”, adică el. El e Maurul, sau Mohr. Aşa-i spuneau copiii, nevasta, prietenii, duşmanii… Mohr! Şi vrea să şi doarmă puţin înainte, nu vrea să plece din lume obosit… Aşa, deci, a zis, şi şi-a aranjat monoclul să mă vadă mai bine: ce-ţi veni să mă cauţi?… Să baţi atâta drum? He, he!.. Cu semne de circulaţie, cum ai zis, doar dindărăt înainte?… He, he!… Nu mai ţin minte cine zicea că femeia care acceptă în pat un bărbat trebuie să-şi dea ruşinea peste cap, odată cu poalele, şi să şi-o capete din nou deodată cu fusta. Iată-mă cu poalele în cap!
Maurul (Mohr) luase locul numelui de Marx, de tată, soţ şi prieten, din pricina tenului său afro-european şi a hălăciugii de om al cavernelor, negru abanos, în tinereţe,- astăzi sur-săros, mai puţin sprâncenele şi mustaţa care supravieţuiau negre; mâinile ascunse între trup şi canapea, pipa de lut ars, în dreapta, în cealaltă, ţigara, niciuna în stare de funcţionare; ambele-i erau interzise. În ciuda bronşitei sale, fereastra era larg deschisă. Lumina inunda încăperea de la etajul întâi şi-aducea cu ea miresme de câmp peste mobila veche mirosind a cariere de cari, în stânga şi în dreapta căminului, pe tot peretele din faţa ferestrei, dulapuri pline de cărţi deasupra cărora se ridicau până-n tavan pachete cu ziare şi manuscrise; de o parte şi alta a ferestrei două mese acoperite cu tot felul de hârţoage, caiete şi hârtii scrise, şi-n mijlocul încăperii, în locul cel mai bine luminat, o masă de lucru foarte simplă -lungă de trei picioare, lată de două- şi fotoliul de lemn; între dulapul cu cărţi şi jilţ – sofaua de piele şi Mohr alungit, în cipici şi brâu, şi jiletcă peste cămaşa cu guler înalt. Pe cămin, cărţi şi printre ele ţigări de foi, chibrituri, tabachere, presse-papier-uri, fotografii de-ale fiicelor, ale soţiei şi ale lui Wilhelm Wolff şi Friedrich Engels.
I-am răspuns, după ce am ostenit trăgând de fotoliul de lemn care mi-a cedat greu o mică porţiune din el. Pregătisem răspunsul, ceva de felul: am fost curios să aflu cum e să vezi lumea din vârful ei, alături de un geniu… Acum, faţă în faţă cu cel căruia urma să-i arunc impetuos semeţia mea, m-am frânt. Buzele nu-mi primeau vorbele patetice şi-am zis:
– Aşa mi-a venit!
Rostul adevărat al aventurii mele nu era unul de mărturisit, era meschin, profesional. De la un timp, scrisul meu se poticnea în frământări de felul zădărniciei; voiam să aflu de la un om la sfârşitul aventurii numite creaţie motivul pentru care o abandonase în culmea gloriei. După apariţia primului volum al „Capitalului”, la care lucrase arvunindu-şi tihna, sănătatea, fericirea, trei sferturi din viaţă, abandonase criticii rozătoare a şoarecilor, după expresia sa favorită, celelalte două volume, în ciuda faptului că erau lucrate şi chiar contractate. M-aştepta oare conştiinţa deşertăciunii? Asta aflăm la capătul drumului, că totul e deşertăciune? Editorul şi prietenul meu M.P., ultimul care mă mai suporta, abia de-mi mai dădea bună-ziua, de teamă să nu-l leg şi pe el de numele căpcăunului comunist. Zicea că am vocaţie masochistă. Adică de ce Marx şi nu Hegel sau Kant, dacă tot mi-a căşunat pe genii?
Aşa mi-a venit, am repetat şi grăbit am arătat cu mâna spre animăluţele care se treziseră din somnul în care alunecaseră sub razele călduţe ale mijlocului lunii martie şi dădeau semne că le arde de joacă la picioarele sofalei. Un aricel -fetiţă- şi o broscuţă ţestoasă, adoratele fiicei sale, Tussy.
Marx dibuia după locul unde animăluţele simţindu-i mişcarea se grăbiră să-şi ia porţiile de mângâieri. Ea e „deşteptuţa”, zise, jucând degetele pe carcasa broscuţei; şi el, „ţeposu”, şi fetiţă şi băiat, „ţeposu” pur şi simplu, un năzdrăvan cum altul nu-i; deşi e solitar de felul speciei lui, acceptă societatea „deşteptuţei”, iar ea, pentru că-i cunoaşte meteahna, nu-l invită la masa ei cu insecte, ci le face uitate înadins ici şi colo; îşi acordă unul altuia toleranţe care le fac agreabilă viaţa în comun. Tussy, fiica mea băieţoasă, când era foarte mică, dar la fel de năbădăioasă ca „ţeposu” şi „deşteptuţa”, dormea cu amândouă în pat şi le învăţa tot felul de prostii, cum ar fi ciupitul pe la spate, urmat de arborarea unei mimici inocente, aşa cum vedeau la ea. Şcoala lui Owen… Animăluţelor, ca şi copiilor, a continuat el, faţa lumii li se arată pe ce-au deschis ochii. Darius, marele Darius, i-a întrebat pe greci care ar fi preţul pentru ca ei să capete năravul celor din Indii, acela de a-şi mânca părinţii morţi, în semn de cinstire? Aceştia au răspuns că pentru nimic în lume, că nu există preţ pentru aşa ceva. Darius le propuse atunci celor din Indii să se lase ei de felul lor de a fi şi a se lua după cei din Grecia, adică să ardă trupurile părinţilor morţi. Cei din Indii s-au îngrozit încă şi mai tare…
– Aşadar, aşa ţi-a venit; o curiozitate măruntă !
Trase pătura cu care-şi învelea picioarele fără să observe că între timp „ţeposu” începuse să se caţare şi suia către el; căzu şi în cădere se lovi de podea cu toţi ţepii de pe spate; câţiva trosniră şi „deşteptuţa” se grăbi să-i vină în ajutor; se prinse cu picioruşele ei scurte de un capăt al pledului şi începu să se caţăre; alunecă, plană cu plastronul în sus şi buşi cu toată greutatea pe locul unde mai înainte o făcuse „ţeposu”. Bufnitura fu puternică; imediat îşi făcu apariţia Lenchen, menajera; deloc panicată, se aplecă să adune animăluţele fără bodogănitul de rigoare şi se îndreptă cu ele în braţe spre ieşire; Mohr o opri râzând: Lenchen, lasă-le, încearcă să mă distreze; Lenchen îi depuse pe cei doi jucăuşi la picioarele sale şi el, ca să le potolească hârjoana, chipurile, le înghiontea cu laba piciorului, mai mult pentru a le provoca decât pentru a le potoli; năzdrăvanele nu pregetau să se folosească de semnalele transmise şi Marx se amuza întărâtându-le… Lenchen, Herr Redaktor, începu el când se convinse că menajera se îndepărtase suficient ca să nu mai poată fi auzit, este bunul cel mai de preţ al familiei Marx, şi singurul. E cu noi de la vârsta de opt-nouă ani, cu soacră-mea întâi, apoi cu mine şi Jenny, soţia mea, şi-n final cu toata menajeria. E fată în casă, dădacă, gardian şi majordom, găteşte, duce gospodăria, croieşte hainele, pe care, până nu demult, până la moartea acesteia, le cosea împreună cu stăpâna casei, coace pâine, fabrică bere, ţine conturile la băcan, lăptar, măcelar, zarzavagiu, în sensul că îndată ce eşti prins în mreaja ei, imposibil să găseşti acolo un ochi de scăpare – de aici şi porecla de „iepuraşul”, i-ai observat şorţul, chiar ţine un iepuraş nou-născut în buzunarul din faţă, în chestia aia ca un marsupiu, dar nu pentru asta e poreclită „iepuraşul”, ci pentru că în orice nenorocire ea scoate din pălărie salvarea miraculoasă, şi asta timp de o viaţă, căci familia mea, cu mine în cap, producem necazurile cu migala cu care păianjenul îşi ţese plasa; îi pedepseşte pe detractorii familiei, şi invers, odată admis în intimitatea familiei, te bucuri şi de protecţia ei maternă.
– Aşa că fii atent cum o priveşti: nu te strădui să-i fi antipatic!
Spre surprinderea mea, nu resimţeam oboseala drumului extrem de anevoios. Am revenit la Owen, pe care Mohr îl abandonase la intrarea lui Lenchen şi-am zis, mai mult pentru a-mi corecta prima impresie pe care i-o oferisem, aceea de nătâng:
– Şi eu am îmbrăţişat teoria lui Owen, sunt convins că nu revoluţiile deschid calea spre lumea pe care aţi numit-o comunism, ci educaţia, respectiv şcoala, informaţia, ştiinţa – luminarea minţilor…
– A şti multe şi pe dinafară nu înseamnă a şti!…
„Ţeposu” apucase greşit de o cută a pledului; dădea din picioruşe ca să n-alunece de pe canapea şi am făcut saltul să-l salvez. La fel de rapidă ca mine a fost „deşteptuţa”; n-a înţeles gestul şi în clipa când am încercat să-i prind picioruşele ariciului m-a muşcat de deget – o înţepătură ca de ac de albină; l-am scăpat pe „ţeposu” şi am dus automat mâna la gură să alin durerea. „Ţeposu” s-a ascuns sub canapea; „deşteptuţa” aplauda cu vervă, iar Mohr o mângâia încântat de răutatea ei; îşi apărase partenerul, iar buşitura aceastuia făcea parte din joc, se întâmplă, trece, spuneau umerii săi…
– Sabia, Herr Redaktor, are două tăişuri! Şcoala, o infinitate. Câte firi, atâtea tăişuri.
De sub fereastră urcau spre noi voci de copii şi Mohr m-a rugat să-i întreb dacă au nevoie de ceva, ca să nu coboare el. Până m-am eliberat din poziţia stingheră, impusă de fotoliul de lemn, s-a auzit glasul lui Lenchen care-i dojenea, că nu se mai astâmpără şi să facă bine să-şi mute terenul de joacă de sub fereastra unui om bolnav şi copiii au zis: îi vrem pe „deşteptuţa” şi pe „ţeposu” , Lenchen, lăsaţi-i să se joace cu noi! Da’ două la fund nu vreţi?, i-a repezit Lenchen, hai, valea de-aici! M-a văzut la fereastră şi s-a potolit; a scos de urechi iepuraşul din marsupiu şi i-a dat drumul spre bucuria micuţilor care l-au luat în primire cu chiote de voie bună. Până să-mi reiau locul în porţiunea liberă a fotoliului, Lenchen şi-a făcut apariţia cu o cutie pătrată, plină până sus cu pişcoturi şi sărăţele, un strat sărăţele, un strat pişcoturi, şi o halbă închisă c-un capac din bronz, care se ridica apăsând pe clapeta de deasupra torţii: bere neagră, de casă, m-a asigurat ea. Am zis mulţumesc foarte mult, da’ că nu mi-e deloc foame. M-a-ntrebat dacă am copii şi-n timp ce vorbea se prefăcea că aranjează pledul căzut în josul canapelei, pesemne pentru a descoperi ascunzătoarea cu pipa şi ţigara; n-a găsit-o spre satisfacţia lui Marx care jubila. După plecare ei, Mohr a scos la iveală ţigara, ca un învingător, şi m-a rugat să-i întind o cutie de chibrituri; şi dacă am făcut-o, a consumat-o aproape în întregime până a izbutit să tragă primul fum. Mi-a zis să-i reproduc ce-am zis în legătură cu teoria lui Owen despre educaţie, respectiv să-i repet cele două cuvinte spuse de mine în legătură cu asta, lumina minţii sau cum? – luminarea minţii, cum ai zis? Luminarea minţii, am răspuns, şi mi-am dat seama că tot ce făcea şi tot ce zicea era dinainte construit ca să poată ajunge fără multe vorbe la ceea ce avea să spună, fiindcă imediat după ce i-am confirmat a spus, da! – luminarea minţii, adică mintea aceasta a omului e ca o casă care se deschide la faţă prin lumina pe care o primeşte de la învăţătură… Am confirmat din cap şi el a continuat: da’ casa care este omul nu e goală, aşa-i? Aşa era, şi-a zis şi el, aşa-i deci, dar ce zice Owen desprea zestrea din dotare, ştii? – căuta cu privirea pe raftul de cărţi lucrarea lui Owen, de parcă se-ndoia că-l voi crede pe cuvânt -, şi după un timp în care a parcurs tot ce era în încăpere, a zis: Owen admite că omul vine pe lume dotat cu instincte naturale, de animal, şi cu virtuţi, cum ar fi talentul la desen sau la muzică, la celelalte…El le zice haruri, eu le spun virtuţi specifice, fiindcă rădăcina cuvântului sugerează tărie, esenţă… Şi eu, Marx, întreb: ce luminează învăţătura în om? Luminează instinctele? Luminează virtuţile? Viciile? Pe toate sau doar pe câteva? Pe care dintre ele atunci? Şi-a spus să-l iert că-mi pune atâtea întrebări deodată, fiindcă, desigur, fiecare comportă un răspuns detaliat.
S-a întrerupt pentru a căuta ceva unde să scuture scrumul, nu găsi şi-l scăpă pe covor.
Dumneata, Herr Redaktor, a continuat, vezi învăţătura ca pe un medicament care vindecă. Dar niciun medicament nu conţine în sine atâta tărie încât să se păstreze fără stricăciune dacă vasul, adică omul, nu e destul de bun: unul cu vederea limpede nu o are şi dreaptă, prin urmare vede binele, dar nu-l urmează, vede ştiinţa, dar nu se slujeşte de ea. Căci ştiinţa, spune Montaigne, nu este pentru a lumina orbul. Menirea ei nu este de a da vederea. Ci de o înălţa…
Auzisem oameni de ştiinţă, confortabil aşezaţi în scaunul minţii lor, care, când venea vorba de fire, dădeau exemplu reflexul noului născut de a apuca din fire tot ce vedea…
– Cu firea te naşti, zici dumneata. Omul e rău din naştere şi rămâne aşa, oricare i-ar fi talentul. Şi o exemplifici cu reflexul noului născut…
Am confirmat din cap şi Mohr a zis: rău fac prietenii dumitale, scapă de ei. Prietenii dumitale, cei aşezaţi confortabil în scaunele minţii lor, pun gestul noului născut pe seama firii; eu îl aşez în pătrăţelul curiozităţii şi îţi ofer un alt exemplu: au existat popoare barbare, numite aşa de minţile luminate pentru că îndeletnicirile şi mentalităţile acestora nu se potriveau cu ale lor, pentru care războaiele aveau îndreptăţirea întrecerii; nu năzuiau la cuceriri de pământuri noi, căci aveau tot ce le trebuie; după victorii se întorceau la casele lor cu mâinile goale, erau în fericita stare de a nu dori decât atât cât nevoile lor fireşti o cereau; ce prisosea era prea mult pentu ei; de la cei prinşi nu aveau alte cereri în afara recunoşterii că fuseseră învinşi; îşi spuneau unul altuia „jumătatea mea”, iar cuvinte precum pizmă, trădare, spaimă… nu existau în vocabularul lor. Barbarii ăştia au ajuns până la Rouen, în timpul când Carol al IX-lea se găsea acolo. Întrebaţi de acesta ce i-a surprins în ţara sa, aceştia au răspuns, printre altele, că nu înţeleg de ce pe tronuri urcă nişte copii iar bărbaţi în toată firea îngenunchează în faţa lor şi, ia aminte, m-a făcut Mohr atent, ei vedeau oameni îndestulaţi, îmbuibaţi de bogăţii şi totodată mulţimi de „jumătaţi” ale acestora care, nevoiaşe, se complăceau în sărăcie lucie şi nu-i luau de grumaz pe nesătui. Şi încă un amănunt, dacă mai ai răbdare, nevestele se întreceau în a avea în jurul soţului lor cât mai multe tovarăşe de pat şi erau pline de iubire şi bunăvoinţă faţă de acestea. Întrebarea, Herr Redaktor, este ce s-a strecurat în vasul acesta, omul, adăpat la izvorul curăţeniei, şi au învins rapacitatea, jaful, silnicia, şi pe un alt plan, gelozia, pizma, egoismul?
Şi-am zis:
– Nevoia, de la dumneavoastră o ştiu.
– Şi cum s-a ajuns la nevoie? Şi dacă s-a ajuns la nevoie de ce aceia au abandonat tocmai ceea ce i-ar fi salvat: solidaritatea? Căci, stimate străin, nu nevoia a născut egoismul, ci îndestularea, iar îndestularea, ca şi sora vitregă neîndestularea, are un singur temei: proprietatea. Mărul stricat.
Privirea mi-a fost captată de zbenguiala celor două animăluţe, care nu se putuseră abţine şi urcaseră pe pervazul ferestrei de unde dialogau cu cei de jos în felul pe care îl au doar copiii când nu vor să se folosească de vorbe: „ţeposu” sâsâia şi scuipa ceea ce producea jos, instantaneu, nori de chiote, urmate de acrobaţiile „deşteptuţei” constând în împingeri viguroase în ariciul gata-gata să o ia în jos.
Şi-am gustat din bere fără să vreau: neagră, cum mi s-a spus, şi excesiv de amăruie. Continuam să gust, iar el mă privea ca şi cum ar fi sorbit el însuşi, încântat că poate participa la un ritual căruia abia atunci şi în felul acela rafinat îi simţea cu adevărat savoarea, c-un rest de ţigară între degete. Şi când să zică ceva începu să tuşească de se cutremura mobila în ritmul pieptului, de credeam că se sufocă. „Ţeposu” s-a dat de-a berbeleacul şi a ajuns la timp pentru a prinde chiştocul scăpat de degetele tremurânde ale lui Marx şi a-l vârî sub plastronul „deşteptuţei” care-l urmase la fel de promptă. Şi-am înţeles ce se petrecuse abia când Lenchen şi-a făcut apariţia cu scrumiera într-o mână şi o sticlă de vin în cealaltă. O dădu la o parte pe „deşteptuţa”, depuse chiştocul în scrumieră şi sticla lângă canapea şi a zis: „Vin!” Ca şi când ar fi spus: „Morfină!” Merse apoi la fereastră pentru a o închide şi părăsi încăperea. Marx îmbătrânise subit, era de nerecunoscut. Cu pungi sub ochi şi pielea gâtului ca de şopârlă. Ochii înfundaţi. Şi fără glas…”
Vreţi să citiţi tot romanul? Nimic mai simplu. Aici aveţi lista editurii şi a librăriilor din care poate fi achiziţionată cartea. Nu uitati, la Editura eliteratura.ro aveţi reducere de preţ. De asemenea, puteţi comanda la pachet „A doua venire” şi „Un erou blestemat”, ambele scrise de Nicolae Cristache, preţul pentru „Un erou blestemat” fiind de doar UN RON.
