„Sentinţa” vă oferă încă o parte din romanul lui Nicolae Cristache, „A doua venire”. Astăzi, un fragment din capitolul II.
Aveam să mă conving mai târziu: prezenţa mea îi stârnea convulsiile. Readuse în arena publică, apele învolburate ale trecutului din el îşi epuizau energiile neconsumate. Cabotine. Năzuitoare. Ştiinţa, a zis, nu-ţi dă vederea, o ridică. O masă de oameni orbi, prin ştiinţă nu redevine o masă de oameni care văd. Vorbesc în van. De ce discut eu cu dumneata? Oricum nu vei înţelege! Era ca şi cum, acceptându-mă, îl amăgeam cu o doctorie care, în loc să-l înzdrăvenească, îi producea greaţă.
Nu ştiam cum să procedez şi-am urmat exemplul lui Lenchen: l-am lăsat să suporte supliciul ca pe un ritual al casei. Nu putea ţine sticla în mână şi fiindcă l-am ajutat să toarne într-un pahar a putut scoate primele cuvinte, de mai bine de-o săptămână beau doar lapte. Nu cumva ai pus ceva în vin? Iar eu mă simţeam ca Sancho Panza în faţa lui don Quijote.
– Ce-i?, a zis. Văd că eşti vioi, sper că n-ai venit să transmiţi moartea lui Marx în direct.
I-am povestit jocul fanteziei căruia mă lăsasem pradă preţ de câteva secunde şi el a spus: hm! Don Quijote se lupta cu morile de vânt ale trecutului, eu mă lupt cu morile de vânt ale viitorului…
O ţineam întruna cu don Quijote. S-a ridicat ţeapăn. În capul oaselor nu era mult mai înalt decât în şezut. S-a dus la raftul cu cărţi şi s-a-ntors c-un volum de Dante. A căutat pagina care-l interesa şi a citit:
„Qui si convien lasciare ogni sospetto
Ogni vilta convien che qui sia morta”.
„Se cade aici să stingi orice prepus
Şi oricare spaimă moartă-aici să fie”.
Adică orice presupunere n-ar face decât să pierdem timp preţios. Şi-a zis, şi dacă aş fi don Quijote, eroul meu preferat, ce-i drept, ce-ar schimba asta în legile pe care le-am descoperit? Şi mi-a propus să nu ne împiedicăm de colaterale, lasă lumea să vorbească şi urmează-ţi calea ta, Dante dixit.
Bruno Bauer, prietenul său din tinereţe, duşmanul de mai târziu, zicea că tot ce e rău în istorie e cauzat de ignoranţă. Norodul, în habotnicia lui, transformă în religie tot ce i se oferă ca idei, inclusiv ideile revoluţiei; se aşază pe religia lui ca o cloşcă şi pas de a-l mai ridica de-acolo.
– Orb, poporul e orb ca praful de puşcă. Important e cine-l aprinde. Bruno avea dreptate. Greşeala lui a fost că a pus în contrapondere raţiunea.
Şi împreună cu Engels a scris, „Sfânta familie”. Bruno să nu vorbească despre raţiune dacă nu poate explica de ce raţiunea nu-l împiedică pe om să roşească în clipa când se simte cu musca pe căciulă, iar pielii nu-i interzice să se prefacă în piele de găină în compania emoţiilor puternice. De ce raţiunea nu-l sfătuieşte pe om ca între trădare şi loialitate, între codoşlâc şi sinceritate, între laşitate şi eroismul care-l glorifică, între hoţie şi cinste să aleagă ce-i al omului şi nu al nemernicului? Mâna adesea se îndreaptă unde nu o trimitem. Limba se înţepeneşte şi glasul se stinge când ar trebui să vorbească. Pofta de mâncare şi de băutură nu încetează să frământe părţile care le stau supuse. Vrea vrerea întotdeauna ce voim noi să vrea? Nu vrea adesea tocmai ce nu voim noi să voiască şi ne este vădit dăunător; se lasă ea mânată de sfaturile raţiunii noastre? He, he!
Ca să dovedească atotputernicia raţiunii, Her Rerdaktor, Bruno ar fi putut să-l consulte pe Sf. Augustin care zicea că a văzut pe unul care poruncea – raţiunea lui, nu-i aşa? – pârţurilor lui cum îi poftea voia; iar Vives, tălmăcitorul acestuia, o întăreşte cu o altă pildă din vremea sa despre un altul care-şi strunea pârţurile, când mai vioaie, când mai grave…
Şi-atunci, el Marx, şi prietenul său credincios, Engels, au spus la dracu’! Şi când au zis la dracu’au trecut să pritocească biblia veacului, „Manifestul partidului comunist”.
Vorbind, parcă era făcut din coadă de rac fiert, vreau să zic faţa lui. Terminase de băut tot vinul din sticlă şi o privea cu ură – răul nu i-l luase – şi m-a rugat să redeschid fereastra, nu mai contează, a zis, măcar fiarele astea, fieruţele astea să simtă că trăiesc. N-am apucat să mă ridic de tot c-a intrat Lenchen cu o altă sticlă de vin – porţia! – a deschis fereastra în locul meu şi a plecat cum venise. I-am umplut paharul, dacă tot mă ridicasem, şi după ce l-a băut pe nerăsuflate a zis, acum e bine! Danke sehr!… Eşti binevenit! Despre ce vorbeam?
– Despre Don Quijote…
– Nu-i rău. La Don Quijote ne pricepem toţi.
Şi că, în ce o priveşte pe Lenchen, ursuzenia ei nu pe el îl are în cătare, ci pe doctor, nu-l înghite tocmai fiindcă-i prescrie reţete pe care ea le ia în deşert…
Nu înceta să bea şi spre mirarea mea nu se îmbăta. Poate puţin, ochii; i se umezeau, dar chipul i se redeschidea, fruntea înaltă se remodela ca o minge care după ce s-a dezumflat revine la rotunjimea iniţială. Şi când vorbea îşi vâra degetul în pipa de lut ars; de atâtea ori o făcuse încât degetul rămânea curat, parcă pentru a-l oferi ca probă unei acuzări virtuale; privindu-mă, ochii-i ziceau, mi-au luat tabacul, l-aş putea găsi dacă aş vrea, dar nu vreau, mi-e bine aşa.
Tussy, fata care a rămas lângă el, din trei câte au fost – cea mare, Jenny, a murit, ar mai fi Laura, soţia lui Lafargue, dar ea îl vizitează rar. Tussy, Her Redaktor, mezina, sunt eu… şi că nu ştie dacă am remarcat-o când am venit, nu-i frumuseţe, dar îl are pe vino-ncoa; e dureros de generoasă. Vorbea agale, ţintuindu-mă cu ochii mijiţi sub sprâncenele mărăcinoase, cu prudenţa omului care nu ştie cât de mult şi în ce fel este implicat interlocutorul în subiectul în discuţie.
Îşi sacrificase viaţa pentru el – ştii despre ce vorbesc, a zis. Mi-e teamă că nu plătesc îndeajuns pentru răul pe care i l-am făcut.
Ştiam despre ce vorbeşte, nu ştiam dacă priveam la fel drama pe care o provocase din motive obscure; cunoşteam subiectul romanţat, nu-mi era clar dacă între el şi mezină avusese loc o explicaţie – mă temeam că nu şi că Tussy nu va afla niciodată ce se petrecuse cu ea, unde a fost punctul în care viaţa ei coborâse în infern.
Mohr hotărî că atât cât se confesase era de ajuns; încerca să-mi ghideze gândurile spre relaţia sa cu Bruno Bauer.
Bruno, iată recunoaşte, a fost prietenul care îl făcuse să ia seama la momentul în care, pe o neînsemnată planetă din Univers, omul se despărţise de el însuşi. Încredinţase Cerului să facă tot ce nu era el în stare să facă; transferase religiei şi cerului ce era al omului pe pământul său să facă: să-şi afle rostul şi menirea.
-Da, Herr Redaktor, şi interminabilele plimbări cu trabuce de împrumut.
Mohr îl conducea pe Bruno acasă, apoi Bruno pe el, şi nopţile curgeau, doar caldarâmul era schimbător: când lovit de zăpadă, când de ploaie, când de îngheţ, când de arşiţa zilei. Neputincios, în disperarea lui de a afla cine este şi ce caută, zicea Bruno, omul a creat o fiinţă supranaturală şi s-a supus puterilor ei fără margini; a-ncercat să împace ignoranţa care-l înnebunea cu nebuloasele din jurul său şi l-a-nzestrat pe Dumnezeu cu tot ce nu era el în stare să facă; s-a-nvăluit în întuneric; sub pavăza unei lumini false s-a făcut mic în umilinţa şi neajutorarea sa. Nu Dumnezeu l-a făcut pe om, ci omul l-a făcut pe Dumnezeu.
Îi era poftă de Bruno Bauer ca de o halbă bine gulerată. Şi dacă a zburat vreodată, a zburat ascultându-l pe Bruno vorbind despre omul care-şi reia în posesie identitatea. Aruncă idolul de ghips, pe Dumnezeu, în pubela legendei şi trece la cârma propriului destin…
– Fiindcă, Herr Curiosu, destinul omului nu este de a fi slugă la alt om!
Şi totuşi, în „Sfânta Familie”, îl desfiinţase. Cu ură. Ce-i drept, cu o ură sprinţară.
– Eu, ură sprinţară? Mă flatezi. Vezi ce slab sunt? Mă amuz, când ar trebui să mă revolt… He-he…
Bruno, Herr Curiosu, a fost, rămâne, cu un cap peste generaţia sa. Raţiunea l-a trădat. L-a momit. L-a condus pe căile ei închipuite, false, he-he… Doar că , Herr Redaktor, pentru a judeca oamenii de acest soi trebuie să ai un suflet pe seama lor. Nu-l pot urî!
Nu-l credeam. Poate nu-şi recitise lucrarea. Şi-a zis:
– Realitatea, Herr Redaktor, sancţionează vitejia de dragul vitejiei; cine nu cunoaşte marginea vitejiei poate trece lesne la nechibzuinţă, iar acela nu se mai întoarce niciodată în scaunul minţii lui. Spiritul de autoconservare. Dacă am rămas în scaunul minţii mele, viitorul va decide… Nimeni nu poate fi fericit înainte de moarte – Solon dixit.
Nu puteam rata momentul şi l-am întrebat:
– De ce n-aţi făcut acelaşi lucru cu ultimele două volume din „Capitalul?”
– Mă obligi să te iau în serios, Herr Redaktor. Dacă aş şti să răspund la întrebarea asta… Nu, nu, refuz discuţia…
– De ce nu le-aţi ars?
– Nu le-am ars…
– 16 ani aţi răbdat să zacă…
Şi Mohr a zis, ghinionul lor, Herr Străinu. Dacă te-ar fi avut pe dumneata ca autor, bietele ar fi avut o soartă mai bună…. Şi-a râs, passons!, a zis. Glumesc… Ne despart două veacuri. Eu voi fi întotodeauna cu ceva ani înaintea dumitale… He-he, Ştiam eu că până la urmă cineva tot are să mă întrebe. Toţi privim viaţa, Herr Redaktor, totul este cum o vezi – băţul drept, în apă îl vezi frânt. Un principe a întrebat odată un om din mulţime care mergea despuiat în plină iarnă, de ce merge gol. Acesta a răspuns şi-a zis, dumneata cucoane, umbli cu obrazul gol; eu sunt peste tot obraz…
Va urma.
Nu uitaţi, aici găsiţi lista cu librăriile în care se găseşte romanul integral.
