M-ai întrerupt, mi-a zis Soarele. Nu sunt obișnuit… În sfârșit… Mi se pare mie sau ești un simpatizant al stoicilor?… Ești, nu te preface… Iată ce zicea Ariston al tău: „Lăsați învățăturile multe și mărunte. De folos este definirea binelui desăvârșit; cine l-a înțeles și l-a învățat bine, poate hotărî singur ce are de făcut în fiecare împrejurare a vieții.” He, he!… Te-ai luminat la față…
L-am lăsat să încheie, abia apoi am rostit: Îl iubesc pe Ariston, sire! Ai dreptate. Îl iubesc, întrucât în urmă cu 40 de ani, de stânga fiind, gândeam, ca el… De atunci, am trăit câteva zile și nopți în Iadul din legende. Am făcut apel la toți doctorii pe care-i cunosc. Câte capete, tot atâtea păreri.
Am înțeles dureros un adevăr pe care Ariston nu l-a luat în seamă. A da sfaturi de viață fără să o fi îmbrățișat mai întâi în întregul ei, e literatură. Când viitorul râvnitor la titlul de doctor învață din manual ce este durerea de cap, o va trata cum scrie la carte. Însă așa cum știm: „Câte capete, atâtea păreri”, tot la fel: „Câte capete, atâtea dureri”. Nu există boli, există bolnavi. Până la vârsta de 50 de ani, azi, în zilele penibile pe care suntem obigați să le traversăm, nu mai există medici. Există doar doctori.
Îți fac o mărturisure, băiete; sper că rîmâne între noi. M-am grăbit cu Ariston. Deși razele mele sunt dătătoare de viață, cei care mă înjură, când mă înjură, procedează cu dreptate.
Aici „Ce știe Soarele” și „Ce nu știe Soarele”
