Împărăția pedepsei

Și-acasă la Adrian Chelcea. Amintirea lui nu apăruse din cuibul cu muzica din Carmina Burana. Ci din vuietul nebun al acesteia. Profesorul de matematică Adrian Chelcea, aflasem, jecmănea elevii. Nu era acasă. Am zis să nu pierd timpul și să discut și cu alți părinți în afara celui ce-mi trimisese reclamația. Toți părinții lucrau la singura fabrică a orășelului.
Stupoare! Nu mai terminam interogatoriile. La rugămintea de a numi un profesor drag al odraslei lor, și unul nedrag, părinții, unul după altul, îmi dădeau același răspuns: Adrian Chelcea, la cel „cu drag.” Experiența mă ajutase să evit întrebarea directă despre profesorul jecmănitor. I-aș fi provocat. Acum, nu-mi venea să cred. Parcă se vorbiseră între ei. Pesemne, gândeam eu, Adrian, bănuind posibilitatea venirii unui ziarist din presa centrală, iată, lucrase cu o îndemânare la fel de nebună ca mesajul Carminei Burana. Nerăbdarea de a găsi o probă, simplă, la îndemână, a jecmănirilor profesorului de matematică, m-a îndemnat să rabd îndelungata așteptare în anticamera directorului fabricii.
N-avea timp.
– Scurt, a zis. Sunt așteptat la ședință.
I-am înțeles graba și m-am abținut să-l întreb ce părere are despre zvonurile… etc, etc. Am repetat rugămintea folosită și cu ceilalți: un profesor drag elevilor din acel oraș și unul nedrag.
– Vă rog, scurt!
Și el, tot scurt:
– Adrian Chelcea la „cu drag”. Altceva?
– Nimic.
Buimac, n-am stat să dau un rost ascuns întâmplării neobișnuite. Am repetat vizita acasă la Adrian Chelcea. Acolo puteam găsi probe concrete. Profesorul era la televiziune. Ținea o emisiune despre manualale de matematică. Auzisem de ea, nu știam însă că e ținută de un singur profesor și încă unul de la o școală de provincie. Bătrâna lui mamă nu părea surpinsă de revenirea mea. Aveam prima dovadă. Eram așteptat, am gândit. Mama cunoștea daravelele penale ale odraslei, și se aștepta la o astfel de vizită.
Am zis amenințător:
– M-am întors.
Vedea că m-am întors. Nu tresărise. Chipul radia, neașteptat, de bunăvoință. Una antrenată în timp, desigur. Părea a spune: e treaba dumitale.
Am vorbit tot eu.
– Ce faceți?
A zâmbit. A dat din cap, îngăduitoare. Ce să facă?
– Știu că fiul dumneavoastră nu este acasă, mi-ați spus. Și că vine spre noapte… N-am venit să fur…
– Nu?
– Nu…
Ce era să mai zic?…
– Putem discuta?
A deschis larg ușa.
– Rămâi puțin aici. Îmi pun niște încălțări și revin.
– Pot să intru?
– E puțin deranj…
– Nu-i bai…
– Poftim! Intră!
Încălțările nu erau papuci, cum credeam eu. Ci pantofi. Negri și butucănoși. Ca pantofii mamei. La fel îi erau și trăsăturile feței. Gura strâmbă. De la o pareză pesemne. Broboada de pe cap, neagră, din cașmir, îi acopera fruntea, și jumătate din obrajii ridați neobișnuit, cu riduri parcă trasate de un pictor. Întreaga îmbrăcăminte era de doliu. Fusta lungă, peste pantofi, dreaptă, grea ca o draperie. Surtuc din blană de oaie. Cămașă cu mâneci largi. Gâtieră din lână lucrată de mână. Un tablou, o fotografie de epocă.
– Ce este? a vrut să știe.
– Nimic, am răspuns, sunteți în doliu. Cineva drag?
– Fiul cel mic, Dadu… Veniți a doua oară. Vă este sete?… Am ceai de dude. Apa nu curge…
– Câți ani avea când a murit?
– Cine?
– Dadu.
– Bătute-ar norocul!… Nu e mort, mamă. Nu mi-ai răspuns la întrebare: îți aduc un ceai de dude?
– Și doliul? am vrut eu să știu.
– Doliu, mamă, ce să fie?… Nu-ți place ceaiul de dude. Îți fac alt ceai?
– Mulțumesc, nu e nevoie… Și doliul?… nu m-am lăsat eu dus cu vorba.
– Am suc de varză, nu place la multă lume. Îl bea doar Adrian…
– Sărut-mâna! m-am dat eu bătut. Dacă-i place lui Adrian, atunci îmi place și mie… Totuși, doliul?
Plecase după suscul de varză și nu m-a auzit. Când venisem, urcasem multe trepte. Ca să ajungă la bucătărie, bătrâna a trebuit să le coboare. O făcea cu multă greutate. La întoarcere, oferindu-mi cana cu suc de varză, a zis:
– Doliul e pentru Dadu, dar nu fiindcă e mort. E la pușcărie.
Am contrazis-o din obișnuință.
– Adrian e viu, am zis, mai aveți, poate, și alți copii. De ce doliu?
– Mai am o fată, Cocuța. Educatoare. Nu locuiește cu noi. E măritată. O sfântă! Cât timp mezinul e la pușcărie, toată familia este în doliu.
– E nevinovat, probabil, am vrut eu să evit o firească izbucnire în plâns. Dadu e nevinovat. De ce-i în pușcărie?
– Bea, mamă. Nu pentru Dadu ai venit… E vinovat, cum altfel?…
Apoi cu voce caldă și sigură:
– Ai venit pentru Adrian. Ai nevoie de un meditator bun la matematică, lăsă-l pe Dadu! În ce clasă e copilul?
Plecările și venirile bătrânei îmi ofereau prilejul să observ casa, să caut și să găsesc însemnele înavuțirii. Camera în care fusesem primit era un fel de spațiu de primire și totodată sufragerie. Masă lungă de mahon; scaune cu spetează veche, bătrânească; tablouri de familie: două mari, ale bătrânilor, și o mulțime de rame cu chipuri de copii și rude apropiate, desigur plecate dincolo. Dușumea din scânduri groase, vopsite în verde; perdele lucrate în casă; broderii pe scaune și pe masă… Toate de pe vremuri. Televizor, canapea… Două fotolii acoperite cu huse imaculate. Nu mai erau folosite. Locuință cuprinzătoare, ca pentru o famile numeroasă. Supraviețuiseră, iată, bătrâna, Adrian… nepoate, nepoți… Câți? Nu știam. De existența copiilor îmi dădeam seama după vocile care începuseră să se audă în curtea din spate. Era prima zi de școală. Uitasem. Zi veselă, senină, cu străzi aglomerate de părinți de mână cu odrasele mai mici ori mai mari… Mi-am adus aminte de cel de-al doilea copil, sfânta, doamna educatoare, cum mă informase gazda în treacăt. Pesemne că era ziua ei liberă. Se întorsese și ea cu copiii. Câți?… Bătrâna își ceru scuze. Mă părăsi pentru a alerga, vorba vine, în curte, să întâmpine vocile care se făcuseră auzite. Voci de fetițe. Cam multe, totuși. Și nora… Desigur, exista o noră. Încet-încet, tabloul se modifica. Nora, poate și ea profesoară. Și copiii, nepoții… nepoatele?… Veniseră la bunica… Frumos!…
Se întoarse, lăsând în urmă, cu nasurile lipite de geam, chipuri de fete multe. Bătrâna, mult întremată, îmi spuse că mai multe fetițe veniseră de la școală cu nora ei, profesoară ca și Adrian. Auziseră că în oraș sosise un ziarist de la București să scrie frumos de Adrian al ei.
– Ei, poftim, am scăpat eu o vorbă.
– Ei, poftim ce, mamă? vru să știe. Nu-i adevărat?
Ce era să zic? Am rămas cu gura căscată. Adio probele bănuite!… Cel puțin, îmi puteam explica sacadarea răspunsurilor de la fabrică, inclusiv graba directorului. Nici vorbă de „jecmăneală”.
– Aveți dreptate, am zis. N-am venit pentru Dadu… Așa e. Dar n-am venit nici pentru Adrian mult lăudatul…
– Nu înțeleg, dragul mamii. Ai venit de două ori, nici pentru Dadu, nici pentru Adrian?… Nu-i nimic, se întâmplă. Cel puțin ți-a plăcut sucul de varză. Îți mai aduc o cană, o să ți se facă sete până afli ce cauți.
– N-ați auzit că Adrian este acuzat că exploateză elevii? am îndrăznit eu.
– Ba da. Pentru asta ai bătut atâta drum?
Își făcut apariția o femeie tânără. Nora, desigur. Doamna profesoară. Calitatea de noră o arăta zâmbetul ei de coproprietar al casei. Aerul de „doamnă profesoară” îl indica pe cel care-mi aducea aminte de profesoarele mele. Îmi întinse mâna distrată, cu capul rămas în direcția soacrei.
– Atâta drum bătut, repetă ea expresia soacrei, pentru ce, mamă?
– Nimic special, mă apără bătrâna.
– S-a întâmplat ceva ce nu știu?
Și către mine:
– Am înțeles că domnul e ziarist, e adevărat?
Am confirmat fără să adaug și altceva. Aduceam, totuși, o veste proastă. Foarte proastă… Celebrul doctor de matematică, iubit de întreg orașul, era vârât, prin venirea mea, într-un scandal murdar.
– Domnul ziarist, interveni bătrâna, e unul dintre păcăliții „prietenei tale”. Cea cu scrisorile…
– Cu escrocarea elevilor?… În târg se vorbește despre altceva…
Am intervenit:
– E adevărat, am venit cu scopul de a divulga un cadru didactic corupt. E vina mea că s-a înțeles greșit… Nu contează… Important este că acum pot să ofer cititorului chipul real al celui hulit…
Eram vinovat, era musai să o dreg într-un fel.
– Dar nu e hulit…
– Îmi pare rău, m-am scuzat. Port cu mine reclamația, însă nu mi-e permis să o arăt; ați putea recunoaște scrisul. Pot să citez din ea, însă.
– Nu e nevoie. Mă apuc să gătesc, zise. Mamă, ai pregătit ceva? Presupun că…
Am insistat:
– O să vă fie de folos…. Sunt amănunte grave. Nu par, totuși, inventate.
Bătrâna ieșise să potolească nasurile lipite de geamul ferestrei. Îi auzeam vocea îngăduitoare: „Ați privit destul! Gata!”
Aveam scrisoarea în mână. Am început să citesc:
– „Vă scriu cu durere, e vorba de un fost prieten”…
– „Mă obligă conștiința de cetățean, de formator de oameni…” continuă Mădălina. O știu pe dinafară, pe așa-zisa scrisoare. O dementă!
– Scuze!
– Ai un nume mic? zise bătrâna, revenită în pragul ușii, pentru a potoli o posibilă iritare a atmosferei.
– Cristel.
– Cristel, mamă, ți-am mai adus o cană cu suc de varză… N-ai nicio vină…
Bătrâna se furișase fără pantofi, să nu deranjeze. Luase chipul bunicii, nu mai era gazda principală.
Eu pregăteam continuarea dialogului cu soția lui Adrian…
– Doamnă…
– Nicio „doamnă”, dragul mamii. Nicio „doamnă”. Ai venit mințind ca un prieten al casei. Poartă-te mai departe așa. Dacă veneai oficial, nu te primeam. O cheamă Mădălina.
– Mădălina… am început eu. Doamnă Mădălina…
– Luați loc amândoi, continuă bătrâna. Cu mine ați terminat. Sufletul meu e în altă parte.
Am tăcut. Nu mă așezam. Căutam cuvinte pentru a întreba ce înseamnă „sufletul meu este în altă parte”. Bănuiam că era vorba de fiul cel mic, Dadu, dar nu îndrăzneam. Mă ajută Mădălina.
– Mama are dreptate, luați loc!
– Ia loc, i-am amintit rugămintea gazdei.
Ea a continuat:
– Sufletul mamei nu este aici… Așa-i mamă?
Cuvintele ei ascundeau o ironie șicanatorie. Devenise limpede: de Dadu era vorba. Pentru ea, o iubire exclusivistă. Mădălina era lezată de exclusivitatea în care bătrâna își adăpostea dragostea pentru un singur copil.
– Fie ca tine, ocoli bătrâna eventuala gâlceavă dintre ele. Mă duc la copii, le-o fi foame.
Capul de fetiță apărut în cadrul ușii, chipul întrebător contribui și nu contribui la împrăștierea suspiciunilor:
– Putem să privim piticuții la televizor?
Fu trasă înapoi de brațul cu franjuri pe mânecuța largă și Mădălina își potoli năduful:
– Nu mă mai bag…
– De Dadu e vorba, lângă el adastă sufletul mamei, așa-i? am râcâit eu.
– Subiect închis, Cristel.
– Totuși, am zis.
Simțeam că asta așteaptă.
– Și eu sunt mamă, dar așa ceva…
– Așa ceva, ce?
– Mama nu are un singur fiu, Cristel. Alături de Dadu mai este și Adrian, mai este și o sfântă, sora cea mare… Mama nu știe decât de Dadu… Nu e treaba mea, spuse după o tăcere cu tâlc… Te rog, nu scrie nimic. Am încheiat discuția. Vino într-o zi când e Adrian acasă. Sunt sigură că te cunoaște. Citește presa ca pe Biblie…
La plecare, bătrâna, văzându-mi chipul nedumerit, m-a condus până la poartă, grăbindu-mi plecarea. Căutam prilej bun pentru a nu lăsa întâmplarea în coadă de pește. Am adus în discuție fotoliile din fața televizorului, evident nefolosite.
– Dragul de tine! Ești un om bun, totuși. Vorbele cu care ai venit nu sunt ale tale. Ca și astea din urmă. Nu fotoliile te interesează, țintești tu ceva. În sfârșit, zic și eu așa. Un fotoliu este al stăpânului casei, soțul meu și tatăl copiilor. Nu mai locuiește aici. E gropar la cimitir. Nu ne-am certat. Amândoi, și el, și eu știm că e mai bine așa. Eu am grijă de casă, el – de oamenii urbei, prieteni toți, cunoscuți, care mor. Să-i vedeți grădinița cu flori. Zici că-i expoziție! Căsuța, are o mică încăpere acolo, grădinița și dragostea pentru pământul din jur fac din locul acela crucea orașului. Acolo s-au cunoscut Adrian cu Mădălina. Ea venise să cunoască minunea, Adrian venise în vizită la ta-su…
– Apropo de Mădălina, am schimbat eu vorba, mă înșel dacă spun că vă…
– Că mă urăște? Nu te îndepărtezi mult. Mie îmi este dragă. Ura ei pentru mine este fața cealaltă a monezii. Aia cu chipul iubirii pentru Adrian. Și are dreptate. După mintea ei, adăpostindu-l în suflet pe Dadu, doar pe Dadu, îl nedreptățesc pe Adrian. Lucrurile stau puțin altfel. Când Adrian și fiica mare erau în școală, nedreptățit era Dadu. Sufletul meu era alături de copiii care urmau să-și ia zborul. Dadu, liber în copilăria lui, era în grija soră-mii. Și a mea, desigur, dar, în față, erau, cum spuneam, cei cu aripile pregătite de zbor…
– Dadu, am înțeles, e în pușcărie?…
– Știu ce vrei să spui. Într-adevăr, nu e liber. Și vina o port eu. Și o poartă deopotrivă Adrian și Sofia, fiica cea mare. La Dadu am ajuns târziu. De moartea acelei cucoane eu îs de vină…
– Dadu a omorât-o? Scuze!…
– Nu importă vinovatul… Moartea unui om nu e salvată de vinovății… Crezi în Dumnezeu? Eu, una, cred. Nu mă amestec în treburile Lui. El, acolo, Sus, eu, aicea, Jos. Fiecare cu treburile lui. El ne judecă pe toți. Eu nu judec pe nimeni. Viața merge și fără mine. Nu prea am timp de toate. Sunt și eu un Dumnezeu. În acei puțini ani câți mi-a dat părintele din Cer, aici pe tarlaua asta, sunt și eu Dumneaeu. Fac lucrarea pentru care am fost trimisă. Moșul, bărbatul dăruit mie, se îngrijește de moarte. De ființele care mor. Cine zice altceva, e viața lui. Nu întâmplător am născut trei copii. Lumea are neîncetat nevoie de lucrători noi. Cine îi învață? Școala e altceva. Am crescut corespunzător doi membri ai lumii; pe al treilea l-am încropit rău. E vina lui că a ajuns să ucidă? Repet, nu contează dacă a avut un motiv să omoare. A produs o nenorocire. Zilnic, greșesc mii, multe mii de creaturi. Nu Dumnezeu e vinovat de ele. Ci acei care le-au primit în grijă. În cazul lui Dadu, vina îmi aparține. Dragul meu, poți ști tu tot ce-i în sufletul meu? Mădălina crede că știe. N-o contrazic. Nu! Are dreptate în tot ce știe. În mod sigur, nu cunoaște ce-i în sufletul lui Dadu. Nici Dadu nu înțelege ce i se întâmplă. Din fericire, zic eu. Din fericire simt eu pentru el. Sunt mama lui.
– L-ați certat măcar?
– Înceracă să ucizi tu un om. Ai pe cine, n-ai grija asta. Vei vedea că o ocară de mamă, ce zic eu „de mamă”, o pedeapsă judecătorească e ca un strop în potop. Certat doar, acela nu mai este om întreg. N-are habar ce să facă mai departe. E un rătăcit. Viața nu mai are rădăcini pentru el. Rătăcirea n-are leac. Eu zic că un sfert din populația planetei nu mai e cu noi… Pe Dadu îl țin închis în sufletul meu. N-am loc pentru altcineva.
– A omorât un om, o femeie…
– Așa e, mamă, a murit un om nevinovat, o femeie. Dumnezeu s-o odihnească! E plină lumea de nevinovați duși dincolo. Eu îmi continui traiul și rostul. La nevoie, îmi pun sufletul pe rug. Cum? Nu las să se strice și vinovatul. Stricat, el ar fi încă un mugure pentru stricăciune. Cu suferința mea, cu sufletul meu alături de amețeala lui, îl oblig să afle toate întortocherile vieți în împărăția pedepsei. Căci, dragul mamei, viața acestuia, cu orbul găinilor pe el, ar spori numărul celor ce strică lumea. Iată, de veacuri, aceștia o tot strică și-o tot strică…
– Mamă, se auzi glasul Mădălinei, poți să te scuzi un minut?
– Mergeți…
– Dacă eu sufăr, îmi pun zălog viața mea, sunt doar o mamă. Îți dai seama cât suferă Cerul?
N-am apucat să o întreb, Cerul suferă ori viitorul vieții, al lumii omului fără mame adevărate?
Prologul poate fi citit aici.