„Sentinţa” vă oferă, azi, al treilea fragment din romanul lui Nicolae Cristache, „A doua venire”.
Ca să ajung la baie a trebuit să cobor mai multe trepte de lemn acoperite cu o traversă de cânepă roasă pe mijloc. La capătul lor era parloarul, camera de zi. L-am traversat în urma lui Lenchen şi am dat într-un coridor cu multe uşi. Pe una,Tussy desenase un cap fioros de maimuţă. Baia!, a anunţat Lenchen. Deasupra căzii, peretele era placat cu faianţă veche, plăci aliniate strâmb şi pătate. Un geam jivrat se deschidea în afară, pentru aerisire. După ce mi-a atras atenţia că scurgerea apei e leneşă deoarece canalul de scurgere n-are înclinaţia cuvenită, a închis uşa, iar eu am deschis fereastra, atras de forfota de afară. În grădina mai mult lungă, o fată tânără. Desigur, Tussy, obsesia mea; părul castaniu, bogat, bucle-bucle. Lucra la descâlcirea bolţii de iasomie de deasupra leagănului de lemn. Niţel mai departe, „deşteptuţa”, cu puiul de iepure pe carcasă. Îl ferea de atacurile lui „ţeposu” răsucindu-se într-o parte şi alta. Operaţia era supravegheată de două mâţe. Capete colorate la fel. Portocalii cu dungi albe. Nasuri umede. Ochii, două mărgele cu ape verzi. Nu clipeau. Am forţat geamul şi buclele s-au întors spre mine. Mi-am dat drumul, gest reflex. În cădere, am reuşit să-i văd doar ochii miraţi – foarte, foarte mari, şi luminoşi.
Am reîntâlnit-o în parloar. M-a-ntrebat dacă eu sunt reporterul care am cerut să vorbesc cu tatăl ei. I-am spus că da. Iar ea mi-a zis s-o urmez. Ne-am întors pe coridorul cu baia; mâţele, „deşteptuţa”, „ţeposu”, puiul de iepure după noi; cu Tussy, ghid. Spatele drept. Mers de balerină, cu vârfurile picioarelor uşor în afară. Fustă largă în două culori: gri şi maro. Ceafă băieţoasă. Şi, peste toate, semeţia celei care ori admiră cu pasiune, ori dispreţuieşte fără rezervă; ori iubeşte cu adevărat, ori urăşte pătimaş, fericită până la extaz, când nu e cea mai nefericită. Genul de femeie pe care n-o poţi minţi oricât te-ai osteni pentru asta.
Uşa pe care a deschis-o dădea în două camere despărţite de glasvand. Una mică şi cealaltă largă, cu deschidere spre lumina de-afară. M-a oprit în dreptul uşii. Odăile astea două, a zis, conservă în aerul lor sfârşitul călătoriei lui Momchen, măicuţa mea, cu Mohr. Vorbind îşi pipăia cu degetele nodul gâtului. Ca un custode de muzeu, obligat să vorbească mult. Zicea, dacă veţi scrie despre noi, vă rog mult, nu uitaţi de Momchen.
„Sfârşitul călătoriei lui Momchen” trebuia să fie un eufemism al morţii; despre ce altă călătorie putea fi vorba.
– Presupun că e vorba despre ultimele clipe dinaintea morţii mamei dumneavoastră, am spus, sfârşitul drumului, în traducere din dialectul renan.
Mâna cu care îşi pipăia nodul gâtului a rămas încremenită. Ochii scăpărau. Gestul care, în filme, anunţă palma pe obrazul necuviinciosului.
– Niciun dialect renan, a spus grăbită. Sfârşitul călătoriei este sfârşitul călătoriei, sfârşitul drumului este sfârşitul drumului…
Gafasem. Ca să nu fac figură de tâmpit, am lăsat ca lucrurile să decurgă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Buna noastră Momchen, a continuat, era foarte bolnavă; rareori se putea da jos din patul de suferinţă. Mohr suferea şi el de o pleurezie gravă; boala i se agravase şi bunul nostru prieten, medicul Donkin, socotea că aproape nu mai era nicio speranţă. În camera cea mare, cea din faţă, cu multă lumină, zăcea măicuţa, în camera mică, asta de-aici, zăcea Mohr. Şi aceşti părinţi ai mei, care se obişnuiseră atât unul cu celălalt, care erau atât de legaţi unul de altul, nu mai puteau să locuiască în aceeaşi cameră…
Trăiam sentimentul absurd că sunt gelos; gelos şi iritat. Pretextul cu măicuţa pe care mă roagă să n-o uit în viitoarea mea relatare ascundea altceva. Ceva adânc feminin. O dragoste neîmpărtăşită. O iubire incestuoasă…
Atunci a intrat Lenchen. Cu o voce înecată în plâns, a zis, Maurul îl aşteaptă pe domnul redactor; mi-a spus s-aduc şi piticuţii, şi să nu vă supăraţi că vă deranjez…
Cu ochii mereu pe Tussy, deşi mi se adresa mie.
Piticuţi erau „deşteptuţa” şi „ţeposu”, şi Tussy a zis: spune-i că domnul redactor mai întârzie puţin, pe-ăştia mici poţi să-i iei, lasă-mi mâţele şi pe „ţopăilă”.
După ce Lenchen a făcut cale întoarsă cu „piticuţii”, Tussy căuta să reia firul povestirii de unde îl frânsese Lenchen. Era tulburată. Nu şi-l reamintea, şi-a zis, sunt foarte obosită. I-am repetat sfârşitul frazei unde fusese întreruptă, şi-a oftat. Da, părinţii mei, legaţi printr-o dragoste rar întâlnită, nu mai puteau locui în aceeaşi încăpere, doi muribunzi, iar eu cu Nym (Lenchen) trebuia să nu-i scăpăm din ochi pe niciunul şi să vedem şi de treburile casei. Nu ştiu cum ne-am descuract, chiar nu mai ştiu, ştiu doar că niciuna dintre noi nu ne-am culcat timp de trei săptămâni şi că zi şi noapte eram în picioare, şi când eram prea istovite, ne odihneam cu rândul câte o oră… Scurtez, a zis, văd că vă grăbiţi, ceea ce nu era adevărat, dar am dat din cap, că da, mă grăbesc, dar nu într-atât de tare şi ea a continuat, n-am să uit niciodată, zicea, dimineaţa în care Mohr s-a simţit destul de întremat ca să meargă în camera măicuţii. Erau din nou tineri – o fată îndrăgostită şi un tânăr îndrăgostit, care păşeau împreună în viaţă – şi nu un om bătrân, ros de boală, şi o femeie bătrână muribundă, care-şi luau rămas bun pentru totdeauna… Măicuţa muri pe 2 decembrie, şi ultimele ei cuvinte – lucru ciudat! – în limba engleză, au fost adresate lui Karl al ei. Şi-a venit Engels şi-a spus: „Astăzi şi Mohr a murit!” Ea s-a revoltat atunci ca adineaori când a auzit cuvintele rostite de mine cu „sfârşitul drumului” şi n-aveam dreptul. Să nu mă supăr şi să nu mai vorbim despre asta, da?
– Promiteţi, zicea, promiteţi?…
Am confirmat din cap, şi-a zis, dacă Mohr a adormit, nu-l credeţi, se preface că doarme, semn că e supărat. Duceţi-vă!
Viaţa lui Tussy era o ruină, iar cel care aprinsese capătul fitilului fusese chiar Mohr. La stăruinţa de a-mi spune de ce totuşi îl ierta, Tussy îmi răspunsese cu o frază celebră:
– „Pentru că este el, pentru că sunt eu!”
NU UITAŢI: romanul integral poate fi achiziţionat de AICI.
