„Sentinţa vă prezintă, azi, al patrulea fragment din capitolul IV al romanului „A doua venire”, de Nicolae Cristache.
Sfârşitul drumului, Herr Redaktor, e fundătura. Eşecul. Sfârşitul călătoriei e altceva. Când Cato cel Tânăr a înţeles că viaţa sa nu mai este un bun folositor pentru el, a strâns ce era de strâns, a aruncat ce era de aruncat, a dormit un pic şi a plecat odihnit pe lumea cealaltă. Ca un călător. S-a încheiat sejurul, valea!…
S-a-ntors spre mine. Avea faţa ca o figurină de ceară. Unul dintre cipici scăpase de pe călcâi şi atârna agăţat în degetul mare al piciorului. Presupuneam că Lenchen voise să-i maseze talpa şi el, nervos, şi-o retrăsese. Revenea la viaţă în rate. Sângele îi coloră mai întâi fruntea de deasupra sprâncenelor stufoase, apoi urechile şi nasul…
Creatorul nostru, Herr Redaktor, a neglijat un mărunţiş, cum ar fi moartea. Moartea e când mosorelul a rămas fără aţă. E gol. Mulţumeşti pentru puţin, îţi ceri iertare pentru deranj şi pleci. Alţii la rând, şi alţii, şi alţii. Creatorul atâta lucru putea să facă pentru cel modelat după chipul şi asemănarea sa, să-l moară fără chinuri inutile. Să-i spună, gata! – eventual c-un şut în fund. De-asta oamenii n-au aflat nici până azi când şi cum trebuie să moară. Iartă-mă, poate eşti credincios. Dar e un lucru ştiut azi, cel puţin de prietenul meu Engels, care consumă ştiinţă cu viteza şi plăcerea cu care bea vinul de Mosela. Celula, mama şi tatăl nostru, până şi ea este imperfectă. În curs de perfecţionare… M-a ţintuit cu privirea pe sub sprâncene; aştepta de la mine o reacţie care nu venea.
– Celula, Herr Redaktor, nu uita! Engels ştie mai multe…
De la Engels aflase că, iată, încă din 1850, în vreme ce el începea orbeşte travaliul la Das Kapital, cercetătorii, unii germani, au descoperit că viaţa e una singură în felurimi nespuse: animală, vegetală, umană, şi ce-or mai fi. Şi că toate se trag din CELULA primordială care se multiplică – asta este viaţa: o celulă care se divide şi se multiplică la infinit, naştere, creştere şi moarte. Şi tot aşa cum pentru arbori nu există o lume de apoi, nici pentru om nu e…
– Engels, Herr Redaktor, în ciuda aurei pe care o aşază pe scăfârlia mea, e mai cult şi mai deştept decât mine. E un dialectician desăvârşit!…
Mă întrebam ce a putut provoca în el această mărturisire? Şi nu oricui. Ci unui martor în procesul postumităţii. De ce-şi refuza aura pe care chiar o merita? O cochetărie târzie? O pornire justiţiară dintr-un trufaş spirit de dreptate? De dreptate sau de superioritate îngăduitoare, altruistă?
– Ce rumegi dumneata acolo?
– Mă întrebam ce-a putut provoca mărturisirea de adineaori?
Se răsuci înspre mine, să mă poată privi în ochi. Amândouă animăluţele, „deşteptuţa” şi „ţeposu” se rostogoliră pe podea. Dibuia cu mâinile după ele. M-am aplecat să-l ajut şi m-a respins. Cu violenţă. Făţiş. Nu încerca deloc să-şi ascundă indignarea. Pacea din vorbele generoase la adresa lui Engels urca în surescitare. Că nu-mi permite. M-a primit, deşi n-avea nevoie. De curiozitate. Chiar cred eu că pot afla adevărul iscodind pe gaura cheii? Sau aluziv?
– Vrei să afli de ce n-am publicat ultimele două volume din Das Kapital? Întreabă-mă şi-ţi voi răspunde! Dacă-ţi spun, mă crezi?
– Categoric, da!
– Rău faci!…
Zbiera. Lenchen şi-a făcut apariţia. Era speriată, dar stăpână pe mişcările ei. Mohr îi blestema devotamentul. Să fie lăsat să moară pe limba lui. Lenchen a adunat animăluţele de pe jos fără un cuvânt şi dădea să iasă. Mohr vorbi în urma ei:
– Tussy mai e acasă?
Lenchen afirmă din cap fără să se întoarcă.
– A auzit scandalul?
Nu primi răspuns şi Mohr scânci.
– Îţi dai seama cine eşti? Cine crezi că eşti? Încerca să-şi regăsească timbrul cunoscut, cel echilibrat. Desigur, nu de dragul meu. Vorbea tare ca să fie auzit. Herr Investigator, adevărul ultim nu există…
Îmi asculta explicaţiile cu gândurile aiurea. Nu mă considera apt pentru a purta cu mine o discuţie adevărată. Mă tolera. Tussy redevenise pentru el fetiţa din copilărie. Fetiţa care se prefăcea că aşteaptă, ghiduşă, să se scurgă apa din râu ca să treacă pe celălalt mal…
Odată, la stăruinţa celor din jur să spună de ce-l iubea pe La Boetie, prietenul atât de diferit de el, Montaigne a răspuns cu această frază care a rămas celebră: „Pentru că este el, pentru că sunt eu!”. Tussy o reţinuse şi o folosise ca să-mi închidă gura.
Încerca să-şi ascundă ranchiuna, doar aşa, un pic, scăpăta când şi când, ca din întâmplare, se ţinea totuşi ţeapăn. Mă aşezam pe partea lui. Că-i împărtăşesc punctul de vedere în legătură cu adevărul. Ştiam că există doar adevăruri de etapă, adevăruri individuale, ziceam – dar că, deşi ştiam, nu mă puteam abţine să nu-l caut în toate …
He – he!… Pierdem vremea, prietene, pierdem vremea… Unde vrei să ajungi?
Căutând adevărul în toate, i-am spus, mi s-a întâmplat nu o dată să am dureri de cap, ameţeli, blocaje de memorie, doar fiindcă ceva în mine, sufletul, se opunea să merg mai departe. Era suficient să aleg alt ton, să modific perspectiva abordării pentru ca toate toanele corpului să se reaşeze în matca lor…
De la el şi de la Ruge reţinusem ideea că „neplăcerile trupului îşi au sorgintea în suferinţele sufletului”.
– Faci trimitere la suferinţele trupului meu, he-he, măcar nu eşti prost… Ruge?… Da, Ruge!…
Când, din cauza cenzurii prusace, se hotărâse să părăsească Germania, şi nu singur, ci cu logodnica sa, o logodnă care durase şapte ani, Arnold Ruge, personalitatea care domina lumea editorilor germani, îi propusese redactarea în comun a „Analelor franco-germane”; îl invita să vină la Leipzig pentru a discuta asupra „locului renaşterii noastre”. Strasbourg, Elveţia sau Paris. Şi-a ales Parisul…
„Vă pot asigura fără niciun pic de romantism, îi scria lui Arnold Ruge, că sunt foarte serios îndrăgostit, din cap până-n picioare. Sunt logodit de peste şapte ani şi logodnica mea a purtat pentru mine cele mai aspre bătălii, care i-au subminat aproape sănătatea; în parte cu rudele ei pietiste aristocratice, pentru care „domnul din cer” şi „domnul de la Berlin” sunt în egală măsură obiecte ale cultului, în parte cu propria mea familie, în care s-au cuibărit câţiva popi şi alţi duşmani ai mei. Eu şi logodnica mea am avut de înfruntat ani de-a rândul mai multe conflicte inutile şi obositoare decât mulţi alţii care sunt de trei ori mai în vârstă decât noi şi vorbesc într-una de experienţele lor de viaţă… În ciuda bunăstării ei, familia îmi punea piedici, din pricina cărora mă aflam pentru moment în cea mai grea situaţie, nefertilă gândirii”…
Nu, Herr Redaktor, Parisul a fost începutul de drum doar fiindcă îl făcusem împreună cu Jenny. Ruge n-a fost un început de drum pentru mine.
Pe coridor, Lenchen îşi târşâia papucii ca să-şi anunţe venirea. Aducea două halbe de bere. Avea ochii umflaţi de plâns şi-am înţeles că acolo jos, în bucătărie, se discuta despre starea sănătăţii lui Mohr.
Acesta luă una dintre halbe, o ridică până-n faţa ochilor şi zise: Prosit!… Lasă-l pe Ruge… În sănătatea memoriei dumitale!
– Prosit!, am răspuns şi-am dat duşcă halba spre admiraţia monstrului pe moarte.
Aşa am aflat cât eram de încordat. Când auzeam câteodată: omu’ ăsta-i ca un ghem, nu ştiam ce vrea să zică. Ghemul era ghem. Vedeam îndemânarea celui ce-l înfăşurase, nu şi miezul ascuns ochiului. Fusesem ca un ghem şi începeam să mă desfac. Viciile comune îi apropie pe oameni în adâncurile lor, aşa cum bucuriile îi leagă la suprafaţa trăirilor. Fusesem ghem nu pentru că mă înfăşurase cineva, mă strânsesem în faţa denepătrunsului ca-ntr-un pumn.
A întins halba lui să-mi mai toarne şi am primit, şi asta îl veselea tare. Şi vream să cred că era ca-ntotdeauna între prieteni. După ce se înfiripă legătura, tot ce faci mai departe nu mai contează. Şi că, dintr-o clipă-n alta, Tussy va intra şi va spune, ce ziceţi de o plimbare, afară-i ceva de vis. Nu era de vis, dar mi-ar fi plăcut să aud vorba asta care, demult, într-o iarnă, trezise în mine speranţe acum uitate. Îl vedeam pe Maurul aruncând cu pietre în castanii de pe drum şi văitându-se apoi o săptămână că nu poate mişca mâna dreaptă…
Nu uitaţi, romanul integral poate fi achiziţionat de la:
Librăria Eminescu, Bucureşti
Bdul Regina Elisabeta nr 16
021-3142383
Librăriile Cărtureşti
www.elefant.ro
www.librarie.net
www.bookland.ro – libraria online BookLand şi Caravana BookLand
Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2
Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;
e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)
Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4
De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei, aşa cum puteţi afla şi de aici:
http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html
