Acasa > Articole > Presa > A doua venire (V)

A doua venire (V)

Azi, fragmentul V din romanul „A doua venire” scris de Nicolae Cristache.

I-am povestit că zburdasem în sinea mea citind impresiile din călătoria sa în Olanda. Dovedeau că nu doar noi, românii, gândim că în curtea vecinului porcii cresc mai graşi şi că în timp ce la alţii zboară şi vacile, nouă nu ne zboară nici porumbeii. Cam aşa-i scria Marx lui Ruge: că şi cel mai simplu olandez este mai cetăţean decât cel mai mare german, şi că germanul ar trebui să se ruşineze pentru asta; că ruşinea este şi ea un fel de mânie; o mânie care se răsfrânge tăcută înăuntrul nostru. Şi că dacă o naţie întreagă s-ar ruşina cu adevărat, ea ar fi ca leul care se ghemuieşte înainte de a sări la beregată. Arnold Ruge era sceptic în ce privea comparaţia cu leul. Experienţele îndurate îl aruncaseră în braţele ideii că lumea e populată de filistini şi, orice ai încerca, aglomeraţia filistină te trage după ea în groapa mediocrităţii şi a vieţii. Era şi părerea mea; orice am încerca, lumea filistină te trage în groapa mediocrităţii şi a vieţii vegetale. Pe o corabie de nebuni, o zicea chiar Marx, corabia îşi urmează drumul tocmai fiindcă habar nu are care-i destinul ei. Până la urmă, filistinul este biruitor doar în sensul că umple lumea cu societatea sa, ca viermii un cadavru.

Cred că ştii, a continuat Mohr, că în trupurile noastre se adună fierberi de tot felul. Sunt îngrămădite acolo de nevoi, de ignoranţă, de pizmă, de împilări, de patima răzbunării. Iată-l pe Alexandru Macedon. Cel mai viteaz între oameni şi cel mai iertător faţă de învinşi, cum spune Plutarh. După ce-a pătruns, înfruntând necrezute greutăţi, în oraşul Gaza, Alexandru a dat peste Betis, căpetenia oştilor, despre a cărui vrednicie avusese dovezi nenumărate; era singur şi părăsit de-ai săi, cu armele frânte, plin de sânge şi răni; lupta în mijlocul unei cete de macedoneni. „Cel mai iertător faţă de învinşi”, încrâncenat de o izbândă atât de scump plătită, i-a spus: „Nu ai să mori cum ai vrut, Betis, pregăteşte-te să suferi toate chinurile care se pot închipui faţă de cel învins. Betis n-a scos o vorbă la aceaste ameninţări, a rămas nu doar cu faţa hotărâtă, dar şi dârză şi mândră. Faţă de semeaţa şi înverşunata tăcere a acestuia, Alexandru a spus, cum spuneau împăraţii pe vremea lui: „Plecat-a el genunchiul, scăpat-a el vreun glas al rugării? Nu!… Cu adevărat voi frânge tăcerea ta, Betis, şi dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete”. Şi întorcând mânia în trufie porunci să i se străpungă călcâiele, să se treacă prin ele o sfoară şi să fie târât de viu, rupt şi sfârtecat în spatele unui car. Pe vremea aceea, asta nu însemna mare lucru, doar că Plutarh se întreaba, să fi fost oare vitejia pe-atunci un lucru atât de obişnuit încât să nu-l fi impresionat pe marele şi iertătorul Alexandru? Să fi socotit el că vitejia putea fi doar a lui şi nu răbda să o vadă la altul fără a fi împuns de patima pizmuirii? Sau era doar pornirea firească a fierberii răzbunătoare?

Dacă n-ar fi fost încăierarea pe viaţă şi pe moarte şi Alexandru n-ar fi fost în posesia puterii de a decide, Herr Redaktor, bunul şi milostivul conducător de oşti n-ar fi aflat niciodată cât de eliberatoare poate fi cruzimea. Ar fi rămas el însuşi în convingerea că este generos cum n-a mai fost altul pe lume. Omul află cine este cu adevărat când este pus în situaţii pe care altminteri nu are cum le afla despre sine. Nu este niciodată acelaşi. Nimeni nu se poate scălda de două ori în apele aceluiaşi fluviu. Apele sunt mereu altele. Viaţa este mereu alta. Tot ce există merită să moară, spunea Goethe. Iată principiul veşniciei! Naşterea. Primenirea. Moartea. Curgerea. Omul e doar un reper pentru spaţiu şi timp. Cum va arăta omul peste miliarde de ani? Funcţiile noi pe care le va dobândi îi vor schimba înfăţişarea. Se va dota cu alte organe în vreme ce altele vor dispărea. Va fi doar un cap şi niscaiva organe ajutătoare, altele decât astea care l-au ajutat să devină ceea ce este. Astea de-acum îi vor fi de prisos. Marfa, proletariatul, plusvaloarea sunt şi ele categorii convenţionale, trebuia să le spun în vreun fel. În măruntaiele mărfii am găsit altceva; am găsit principiul, tendinţa dialecticii. Şi l-am adoptat pe Goethe: tot ce există merită să piară. Şi va pieri, vrem sau nu vrem. E caraghios să te dispuţi pe principiul ăsta. Nici Alexandru nu şi-a propus să-l schingiuie pe Betis. Nici nu şi-a dorit. Nici n-ar fi crezut că o va face dacă cineva i-ar fi prezis. Timpul nu poate fi oprit. Nu suntem născuţi pentru noi, îi place lui Lenchen să repete o vorbă a lui Jenny a mea. Suntem stropii de ploaie care apar şi mor, vin şi se duc, ca să menţină viaţa pământului.

Herr Marx, i-am spus, aţi plecat cu prietenul Ruge în căutarea menirii revoluţiei în acelaşi timp – Ruge fiind deja o notorietate în lumea presei. Dumneavoastră aţi îmbrăţişat ideea revoluţiei proletare. Arnold Ruge s-a desprins din idealul comun. A zis că viaţa în comunism, aşa cum o vedeţi dumneavoastră, este o viaţă de staul.

– Şi nu i-am sărit la beregată?

– Din câte ştiu, nu.

– Înseamnă că avea dreptate. Mă luase vreo fierbere de care nu ştiam, ca pe Alexandru, şi-am folosit vorbe de care s-a sprijinit Ruge ca să lovească. Sigur nu i-am sărit la beregată? Sunt aprig de felul meu – noroc că-mi trece repede.

Odată, în faţa Berezinei, Herr Priceputu, Napoleon privea la puhoaiele de oameni care se înecau. A privit ce-a privit şi-a zis: „Voyez ces crapauds!” Adică priviţi la broscoii ăştia! Şi chiar de-ar fi doar o poveste, ea exprimă un adevăr: stăpânul, chiar şi cel mai milostiv, nutreşte un dispreţ funciar faţă de supuşi. Iată, se adevereşte chiar şi la un om care a urmărit ţeluri mari, ca Napoleon, înainte de sminteala sa dinastică. Ruge s-a născut stăpân. Nu suportă ideea comunitară. Slugă sau stăpân, mentalitatea este una. Şi unul şi celălalt se ascund în spatele vorbei populare: asta-i viaţa! aşa ne-a dat-o Dumnezeu! Sluga din prostie, comoditate şi ignoranţă, stăpânul cu viclenie… Caută în spatele dumitale, pe raftul de sus, un caiet în coperţi galbene cu negru. Deschide la scrisoarea mea către Ruge…

Am făcut ce mi-a cerut. În timp ce căutam paragraful indicat, Mohr continua să vorbească: am citit istorisirea unui martor la un naufragiu; spunea că singura fiinţă de pe nava care nu se sinchisea de moartea ce ameninţa să vină dintr-o clipă-n alta, era un porc. Ruge este o forţă. Are o gândire îmbelşugată. Pe cât de colorată, pe atât de profundă. Când am comparat lumea cu o corabie plină de nebuni în voia vântului, fantezia sa efervescentă a completat tabloul. Vedea oamenii punându-şi piedici unii altora, urcându-se la tribună şi debitând ce le trece prin cap, omorându-se, jefuindu-se, o lume cu capul în jos şi fundul în jilţuri parlamentare… Îi plăcea… Şi-n timpul ăsta corabia se îndrepta spre destinul ei tocmai pentru că nebunii nu bănuiau acest lucru… Savura imaginea cu fantezia insului născut creator şi abia apoi stăpân. Las la o parte împrejurarea că vorbele reproduse de dumneata, că viaţa în statul proletar este o viaţa de staul, sunt o replică la un pamflet al meu care-l viza, „Regele Prusiei şi reforma socială”… Dacă ai găsit paragraful care începe cu „În cazul acesta…” fii bun şi citeşte cu voce tare să-l aud şi eu.

„… În cazul acesta, Herr Ruge, noi ne prezentăm în faţa lumii nu ca nişte doctrinari cu principii noi: iată adevărul, cădeţi în genunchi în faţa lui! Noi dezvoltăm lumii principii din propriile ei principii. Noi nu-i spunem: renunţă la luptele tale, ele sunt o prostie. Noi îi arătăm doar pentru ce luptă de fapt. O facem să devină conştientă de propria ei conştiinţă; o trezim din visul ei despre sine însăşi explicându-i sensul propriilor ei acţiuni… Atunci se va dovedi că lumea visează de multă vreme un lucru pe care-l poate avea în realitate numai devenind conştientă de el. Se va dovedi că nu este vorba de a trage în minte o linie de demarcaţie între trecut şi viitor, între vechi şi nou, ci de a înfăptui ideile eterne ale omului. Se va dovedi, în sfârşit, că omenirea nu începe o muncă nouă, ci realizează în mod conştient munca ei veche… Este vorba de o confesiune şi de nimic altceva. Pentru a fi iertată de păcatele ei, omenirea trebuie să le recunoască drept ceea ce sunt ele în realitate şi să nu inventeze altele imaginare…”

– Staul!… He-he…

– Acum vă întreb eu, i-am spus: de ce totuşi nu i-aţi sărit la beregată, cum ziceţi. Ştiaţi vorbele astea. Au venit în timpul unei dispute. Dumneavoastră aţi spus-o.

– Îţi spun, a zis. Ai dreptate, citisem metafora cu staulul. M-ai prins. M-a chinuit mult… Nu i-am răspuns fiindcă tocmai aflasem că nu el mă părăsise pe mine, ci eu îl părăsisem pe el. Trăiam în lumi diferite. Nu mai comunicam. Nu mai comunicam, nu ne-am fi auzit. Am fi monologat. Tristeţea a rămas. Părăseşti o cabană… Ea rămâne, tu îţi urmezi cărarea ta…

 

 

 

Nu uitaţi, cartea integrală poate fi achiziţionată de la:

Librăria Eminescu, Bucureşti

Bdul Regina Elisabeta nr 16

021-3142383

Librăriile Cărtureşti


www.elefant.ro


www.librarie.net


www.bookland.ro
– libraria online BookLand şi Caravana BookLand

Editura eLiteratura: strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2

Luni -Vineri, 10-17, telefoane 021 312 8212, 0722156408;

e-mail: office@epublishers.info (cu reducere de preţ)

Palatul Naţional al Copiilor – Standul de carte EPUBLISHERS din holul central – Bdul Tineretului nr 4

 

De asemenea, comandând cartea direct la editura puteţi cumpăra două romane de Nicolae Cristache – „Un erou blestemat” şi „ A doua venire” la preţul de numai 30, în loc de 51 de lei.:

http://www.coresi.net/eLiteratura-net/nicolae-cristache-a-doua-venire/index.html

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.