Cele vorbite mulțumeau urechile mesenilor, iar la asta se adăuga clipocitul blând al vinului turnat în pahare. Bucuria revederii cu soții Grieg desferecase toate lacătele cu care Piotr Ilici se închidea la întâlnirile convenționale. Abia de gusta din mâncărurile pe care el le alegea special ca să slobozească toate simțurile câte sunt în om: mirosul, văzul, gustul, pipăitul, auzul. Cu fruntea înroșită, înfrunta absorbirea zilei de către lumânările ce nu conteneau să se înmulțească urmând ritmul stelelor bătând în draperiile din preajma ferestrelor. Renunțase la vinul pentru care își ostenise dramul de pricepere și bea doar coniac, pahar după pahar, încât nu mai miră pe nimeni când la vederea zgomotosului grup care o însoțea pe capricioasa Désirée Artôt, izbucni, ieșindu-i în întâmpinare:
– O, minune, oricine ai fi, nu poți aminti decât o făptură cerească.
Blânda doamnă Nina se cabră ușor la vederea femeii în fața căreia se pleca respectuos personalul hotelului, întărind prin crisparea ei părerea pe care și-o făcuse familia Grieg despre drama trăită pe vremuri de tânărul Piotr Ilici. Discreta schimbare la față a micuței doamne nu rămase neobservată de ochiul exersat al ziaristului.
– Îmi spuneți și mie ce se întâmplă, doamna Grieg? V-ați schimbat la față.
– Vorbele… îngăimă doamna Nina Grieg. Vorbele, nu vă luați după ele, ascund multă obidă.
Căldura frumuseții trecute a vestitei doamne nu izbuti, totuși, să pătrundă dincolo de cămașa scrobită a gazetarului. Vioiciunea făpturii ei nu putu însufleți moleșeala unei inimi dedicate prezentului.
– Chiar așa?… Ca să vezi ce parșiv e timpul!
Ceremonia prezentărilor fu scurtată de dorința vedetei nou apărute de a-l asculta pe Edvard Grieg interpretând o bucățică măcar din noul său concert despre care „s-a dus buhul în tot târgul”. Exagera, desigur, ca să-l poată sechestra lângă ea pe acum vârstnicul fost iubit.
Cu o seară în urmă „Asociația Liszt” oferise un concert Ceaikovski în vechea sală Gewandhaus. Fusese angajat în acest scop violonistul Halir, din Weimar, specializat în Concertul pentru vioară în re major. Publicul vechii săli Gewandhaus, un public format în cea mai mare parte din tineret, deborda de entuziasm tocmai pentru lucrarea pe care ziaristul austriac o numise „împuțită”. Sala se ridicase în picioare și aplauda entuziasmat. Triumful serii ajunsese și la urechile doamnei Désirée Artôt, aflată într-un orășel din apropiere. Cheltuise întregul depozit de diplomație, nu mic, pentru a-l hotărî pe soțul ei, baritonul Padilla, un zdrahon cu umor grosolan, să-i asigure salonul imperial al hotelului unde era cazat Piotr Ilici, sub pretextul că ar dori să se implice personal în succesul noii lucrări a lui Edvard Grieg. Zdrahonul bariton, auzind numele Ceaikovski, fostul iubit al soției sale, ghici stratagema și, în drum spre salonul imperial, îi șuieră la ureche:
– Fă bine, surioară, și acoperă-ți fața cu un văl; atâta lumină vicleană orbește și nu ne îngăduie să vedem pe unde mergem.
Hotărâră pentru început ca doamna Nina să interpreteze câteva lieduri de Grieg, iar Edvard să o acompanieze; doamna Artôt se oferi să cânte câteva piese de Ceaikovski, partea pianului urmând să fie preluată de Piotr Ilici.
– În felul ăsta împărțeala e a dracului de simpatică și dreaptă, observă domnul Padilla mulțumit. Se știe cu câtă admirație vorbește soțioara mea de muzica fostului logodnic. Practică un adevărat cult pentru lucrările domniei sale. Eu plec la bar să-mi schimb vocea. Să mi-o fac de soprană.
Aluzia era prea deocheată pentru a rămâne netaxată și totuși niciunul dintre cei vizați nu avu nicio reacție. Cei din cercul de prieteni ai baritonului râseră după cum cereau uzanțele camaraderiei, dar nu în semn de solidaritate, ci pentru a da vorbelor jignitoare hazul băiețesc, nevinovat. Astfel se despărțiră, ea de un soț neconvențional, rudimentar în ironia sa naivă, și el de posibila indiscreție a unui gazetar răuvoitor. Rămânând ca, înainte de orice, amândoi să-și strunească pornirile și să-și ascundă emoțiile, cel puțin până când avea să se ivească prilejul de a se afla singuri, unul lângă celălat, fiecare sperând să-și asigure întâietatea în a pune întrebări. Este știut că orgoliul de a impune tonul discuției este o înclinație a sufletului foarte vie la toți oamenii. Așa stând lucrurile, primii care au deschis seara muzicală au fost Désirée și Piotr Ilici. Când soții Grieg le-au luat locul, Désirée se refugie în zona draperiilor de la ușile înalte pentru a-și potrivi ținuta. La puțin timp, i se alătură și Piotr Ilici. Désirée îl luă în primire fără galanteria din dotare:
– Pierre, dragul meu, știu ce mă așteaptă: vrei să știi de ce-am fugit la Varșovia acum 20 de ani de tine, de ce m-am măritat grabnic cu un bărbat pe care abia îl cunoscusem, pe deasupra și grobian, de ce n-am dat niciun semn de viață… Nu știu… Pur și simplu nu știu… De frică… Întreabă-mă mai degrabă de ce, aflând că ești la doi pași, am pus la cale această scenetă de care sunt foarte mândră. Iată, m-am mărturisit, sunt deschisă să faci din mine ce vrei.
– Doamne, Tu care le știi pe toate, exclamă Piotr Ilici, încă sub influența paharelor de coniac, ce expresie se potrivește mai bine: sinceritatea ca ipocrizie sau ipocrizia ca sinceritate? Minunată făptură, alege una dintre variante, eu îți mulțumesc pentru oricare dintre ele. Măcar mi-ai amintit motivul pentru care am fost într-atât de îndrăgostit: feminitatea la cota maximă. Ți-a scăpat totuși și o vorbă fără voia ta, fără ca pentru atât să cobori cota: „de frică”. Frică de ce?
– Pierre, Pierre, dragul, scumpul meu băiețel, trăiai după principiul tot ce zboară se mănâncă și ție-ți mâncau și câinii din traistă. Cred că acesta-i și motivul pentru care am înhămat caii cei mai de soi și am venit într-o fugă să te caut… ce-i drept, după douăzeci de ani. Mă simt ferită de primejdia de a alerga împreună după cai verzi pe pereți.
Dintre faldurile draperiilor se iți cu fața numai rânjet baritonul Padilla, cu un pahar în mână, în drum spre soții Grieg, care ceruseră răgazul unei pauze de hidratare. În dreptul celor doi ridică paharul a salut și zise, cu trimitere la ultima propoziție rostită de soția sa:
– Cu mine, maestre, n-a alergat după cai verzi pe pereți; am strbătut împreună toate saloanele înaltei societăți burgheze, seară de seară, zi de zi, fără noapte, fără zi… ceea ce, maestre, faceți-mi hatârul de a recunoaște, domnia voastră nu dispunea de condiția fizică necesară, nici de averea cuvenită, nici…
– Padilla, îl luă la rost, Désirée, domnul Ceaikovski nu-ți cunoaște umorul sălbatic, potolește-ți cuvintele!
– Îmi potolesc pașii, vă las, sunteți plicticoși și raționali…
În vreme ce se petreceau toate acestea între cei doi foști iubiți, în preajma pianului gazetarul austriac avea de-a face cu tema sacadată a părții a treia a concertului pe care o găsea învinsă de tânguirea în la bemol minor ce acoperea tema bătăios-tropăitoare. Grieg aproba din cap, concentrat pe clapele pianului, tulburat de destrămarea gândurilor sale de început. În zona draperiilor de catifea, Désirée dădea liber gândurilor răscolite de Piotr Ilici:
– Și nu uita, dragul meu Pierre, eu sunt femeie, chiar dacă par un înger, iar tu, până la urmă, în cele mai ascunse componente ale ființei tale, ești un copil răzgâiat care nu are și nu va avea niciodată prieteni care să-l caute dezinteresat; tu iubești doar muzica și în spiritul ei poți ucide lesne iubirile celelalte; iar pe mine m-ai ucide cu singurătatea ta. Fiindcă nu atât lipsa banilor este povara pe care o duci tărâș-grăpiș, ci lipsa chefului tău de a ierta imperfecțiunile celorlalți; ce să mai spun, ești singur și tot așa vei muri. N-ai ținut în viața ta și la altceva decât la caznele tale muzicale…
Năduful adunat în sufletul ei de solilocvii lungi, răzbunătoare, se revărsa acum ca potopul în capul celui certat:
– Nu vreau ca prin asta să-ți încolțească-n cuget vreo bănuială rea, ci doar să nutrești o înțeleaptă băgare de seamă. Și dacă se va ivi cumva prilejul de a păși pe drumul pragmatismului, aș vrea să te gândești la cine ești, la singurătatea de care nu te poți descotorisi, la împrejurarea în care te pui de a nu te regăsi în nimeni, de a-ți pierde busola, aidoma cu aceea a navei lipsite de pilotul care s-o cârmuiască. Busola mea este minciuna; și nu doar a mea. Ea mă ajută să intru în voia celorlalți. Ce-ar fi o lume fără minciuni, te-ai gândit vreodată? Abia atunci ar pogorî peste lume apocalipsa. Nu s-ar mai putea înțelege om cu om. Minciunile ne apropie, ne uniformizează, ne asigură existența într-o comunitate.
Désirée slobozea din ea gânduri rumegate vreme de douăzeci de ani tot dibuind după răspuns la întrebarea „de ce fugise, de ce preferase o cale luxuriantă, superficială, în dauna uneia cu perspective de trudă și luptă”? Concertul pentru vioară al lui Piotr Ilici Grieg i-a trezit apetitul pentru muncă și luptă și alergase să-i guste în original prospețimea. Vorbind, simțea că justețea trăirilor în singurătatea luxului nu o ajută pe cât îi era voia și îngroșa tonurile joase. Piotr Ilici, prins între mai multe pahare de vin și coniac, bălmăjea după o ieșire din strânsura unui patos subiectiv și pătimaș. Nu fusese copilul și adolescentul înfățișat de simțurile femeii patetice. Nu exista viciu socotit astfel de adulții acelei epoci care să nu figureze și pe răbojul său personal. Ce-i drept, însoțite de alaiul de remușcări și de nopți suferinde.
– După cât îmi pot da eu seama, își începu el pledoaria, am totuși o fire blândă, minte dusă cu sorcova și purtare pe cât de controversată, pe atât de cinstită. Cu excepția, desigur, a clipelor de aprigie, repede trecătoare. Spunându-ți toate astea, nu uit cât de mult ai fi meritat să te iubesc, dacă m-aș fi născut cu tăria de a susține așa ceva. Eram departe unul de celălalt, eu, prin atârnarea de uneltele muzicii și obișnuința de a trăi în interior, iar tu, prin ardoarea de a consuma viața în format mare, liberă de tirania interioarelor din dotare. Gândurile mele nu se schimbă, dar se clatină și n-aș vrea să sfârșesc într-o mănăstire, ca să scap din rândul oamenilor. Temerea aceasta n-are, totuși, sorți de izbândă. Sunt animal social, iubesc oamenii, incapabil însă de a iubi concret pe cineva. Și, de fapt, să-ți spun ceva: sunt capabil, în sinea mea mă cred capabil de a iubi și a protegui iubirea…
– Pierre, ești capabil, ascultă ce-ți spun eu, ești capabil, doar că, pentru asta, trebuie să găsești pe cineva identic ție. Nu suporți abaterile de la ce ești tu…
Aici își încheie Piotr Ilici neastâmpărul limbii și fiindcă glasu-i dădea în răgușeală își trecu mâna pe fața ei și-i șterse o lacrimă închipuită. Pentru trei lucruri îi este îngăduit femeii înțelepte să plângă, gândise: pentru că nu a păcătuit când ar fi dorit s-o facă; al doilea, pentru a dobândi iertarea pentru păcatul făptuit și descoperit, al treilea, când gelozia imploră compasiune. Désirée îi mulțumi pentru discreție și lăsă să i se umezească ușor ochii frumoși și, de puțină vreme, vioi. Bucuria de a se fi eliberat din amărăciunea gândurilor îi zvântă iute lacrimile și împreună cu Piotr Ilici reveni în mijlocul celor ce nu conteneau să-și etaleze zgomotos erudiția muzicală, cu deosebire ziaristul austriac. Revenirea celor doi îl trezi pe acesta din urmă din limbuția ce-l năpădise și prefăcându-se încântat de apariție și de nou-veniți le făcu loc alături de el,nu mai înainte de a zgândări în verva domnului Padilla:
– Poate domnul Padilla binevoiește să ne onoreze cu un exercițiu de virtuozitate al noii sale voci, aceea de soprană; cum e domnule Padilla, ați dobândit ceea ce aveați de gând înainte de a merge la bar?
– Ba bine că nu, bubui baritonul într-un hohot de râs. Dar n-o să învrăjbesc rafinata simțire a acestei simandicoase reuniuni cu pofta mea de bădărănie; vă îmbii pe terasă, ca între bărbați. O vulgaritate, mai ales dacă vine din partea unui individ gelos ca mine, nu-i așa, credincioasă soțioară?, poate fi înghițită cu eleganță o dată, după cum s-a și întâmplat, ați văzut cu toții. Două ar umple paharul și nu știm cine ar fi victima deversării lui.
Se mai auzea încă pe drumul spre terasă sarcasmul din vocea baritonului când locul soților Grieg fu luat la pian de Piotr Ilici și Désirée Artôt. Domnul Padilla trase draperiile și închise ușa, de parcă ar fi vrut să le închidă gura celor doi și, întorcându-se lângă ziarist, care-l aștepta în dreptul unei mese cu tot felul de băuturi discutând cu oaspătărul care le supraveghea, zise către acesta:
– Băiete, schimbă, te rog, paharele. Și către ziarist: sper că ne descurcăm singuri, ce zici?
Austriacul spuse că ar bea o bere, nu se împacă deloc cu tăriile și vin nu mai bea după masă. Și către bariton, după plecarea chelnerului:
– Sper că nu vreți să ne duelăm. Îmi cer scuze! Pentru o clipă am uitat că relația domniei tale cu maestrul Ceaikovski este una specială.
– Da, specială, recunoscu domnul Padilla. Despre altceva am vrut să vorbim. Mă văd cu ochii dumitale și nu prea știu dacă să râd de ce văd sau ce dracuʾ altceva să fac. Mi-am permis să fac aluzie la pretinsa homosexualitate a maestrului cu ranchiuna soțului gelos. Désirée nu se sfiește să vadă în mine ce ai văzut și dumneata, altminteri nu vorbeai atât de sigur de asta: un neam-prost. Nu m-am supărat niciodată și nu m-am supărat nici de data asta. Neam-prostia mea a trimis-o în patul meu pe uluitoarea ființă care este Désirée.
– Repet, vă cer scuze…
– Las-o baltă! Ai fost răutăcios și-ți mulțumesc pentru asta. Mi-a plăcut scurtimea mesajului și claritatea lui. Mie, mesajul ăsta mi-a spus că sfârșitul tuturor nenorocirilor, și cea mai mare dintre ele este să pierzi femeia pe care o iubești și care nu te iubește, dar pe care trebuie să ți-o susții cu toate mijloacele cu putință, afară de cele ce țin de ticăloșie, este să lași soarta să-și facă mendrele, deoarece îți poate oferi și prilejuri mai fericite. Și încă ceva, ca să nu uit: știu ce hram porți, Désirée mi-a vorbit despre articolul dumitale, nu sunt de acord cu el, dar m-a răcorit la rărunchii mei cei ranchiunoși. Înțelegi? N-ai ce dracuʾ înțelege, dar zic și eu așa. Bând un pahar împreună dreg cât poate drege un bădăran: i-am lăsat singuri pe cei doi. Am impresia că restaurantul hotelului nu vinde bere după o anumită oră și chelnerul a fost trimis să cumpere câteva doze din magazinul din apropiere. Hai să ne împăcăm cu sticla asta de brandy, și dacă vine berea, ne vom împăca și cu dânsa. Prosit!
Ziaristul asculta cu o ureche vorbele gelosului soț și cu cealaltă, muzica din salon interpretată cu o impetuozitate neobișnuită într-o încăpere de hotel. Când începură aplauzele, spuse:
– Recunoști deci că marele geniu este homosexual?
– Sfinte ceruri! – zise baritonul brusc amuzat. Sau urechile mele mele nu mai aud bine, ori replica matale este genială! Homosexual, zici? Și asta-i o nenorocire? Atunci ce să zicem de sectele avându-l pe steag pe Iisus răstignit, vestind sfârșitul lumii și îndemnându-ne să ne aruncăm în mare cât mai avem timp?
– Este sau nu?
Din ce în ce mai amuzat, domnul Padilla, zise rânjind cu gura până la urechi:
– Mă-ntrebi pe mine, soțul logodnicii maestrului, dacă logodnicul era homosexual? Întreab-o pe nevastă-mea! Nu, nu, nu… Să nu faci asta. Lasă-mă în apele mele, nu vreau să știu! Sunt prieten bun cu un coleg de breaslă, Hermann Laroche, la rândul lui, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Piotr Ilici. Am tot ce vrei să știi, mai puțin răspunsul la întrebarea asta…
Părea că baritonului îi era de ajuns doar să-l privească pe ziarist și fața lui mereu șugubeață tresărea în veselie:
– Ai baftă cu mine, bătrâne, îi spuse, experiența de solist mă ajută să redau cu precizie nu doar cuvintele folosite, ci și melodia pe care o degajă ele. Colegul și prietenul meu rus, Hermann Laroche, mă ținea la curent cu idila care, la Moscova, o îndepărta de pe Désirée de mine, pe aia care, pe scenă și nu doar pe scenă, mă aducea în pragul leșinului, cât mă vezi de haidamac. Iată câteva vorbe epistolare, în genul Laroche:
„Am început trecuta epistolă prin a spune, pentru a-ți potoli, știi bine, delirul amoros, că nu e frumoasă, dar că nu-ți e lesne să simți pentru ea milă filantropică. Ea subjugă inimile și tulbură mințile ca orice femeie de frumusețe desăvârșită. Minunatul alb al corpului, mișcările de o plasticitate și grație rară, frumusețea mâinilor și a gâtului nu sunt singurele ei arme: cu toată lipsa de regularitate a trăsăturilor feței, are un farmec uimitor și printre nenumăratele Margarete din Faust-ul lu Gounod pe care le-am văzut nu-mi amintesc de una mai ideală și mai încântătoare. În cazul ei, te cucerește talentul dramatic. Nu am văzut un om mai contopit cu scena; de la prima mișcare, aparent neînsemnată, până la ultimul strigăt, de triumf sau disperare, iluzia este deplină. Nici o trăsătură nu vădește cabotinism, nicăieri nu ți se permite să părăsești tărâmul visului și afecțiunii, ceea ce este cu atât mai uimitor cu cât talentul dramatic al cântăreței Artôt nu este îngust, specializat, tragicul, comicul sau genurile intermediare fiindu-i deopotrivă accesibile. Caracterul enciclopedic și obiectiv al talentului ei nu este rezultatul unui calm rece, ci izvorăște din firea ei deosebit de bogată și bună care știe să se aprindă pentru ideile cele mai diferite, chiar dacă ele se exclud, uneori, una pe alta. Cu talentul și cu firea ei ce vibrează profund la tot ce era frumos a fost captivată de farmecul personalității tânărului Ceaikovski ( sper să nu-ți fac rău)…”
Deschid o paranteză, bătrâne, ca să afli că Laroche ăsta, pentru a-l înțelege, este un pezevenghi ca și mine, dar infinit mai rafinat. Schimbarea care era pe cale să se producă în viața muzicală a Rusiei pe el îl intrigase… cum să zic eu, îl intrigase artistic, intelectual; muzica și poezia se simbolizează una pe alta, când compui muzică când scrii versuri, când scrii versuri – compui melodii, în vreme ce pe toți ceilalți prieteni din cercul lor îi neliniștise profund; încercau să-l influențeze pe Piotr Ilici să fie cu luare-aminte, fapt relatat de acesta în scrisoarea către tatăl său, din care Hermann a reținut pentru mine următoarele:
„… prietenii mei, și mai ales Rubinstein (e vorba, de Nicolai Grigorevici, nu fratele său, Anton) folosesc măsurile cele mai energice ca să mă împiedice în planul meu de a mă însura. Ei spun că devenind soțul unei cântărețe renumite voi juca rolul foarte jalnic al soțului nevestei mele, adică voi călători cu ea prin toate colțurile Europei, voi trăi pe socoteala ei, mă voi dezobișnui și nu voi avea posibilitatea să lucrez, că, într-un cuvânt, când dragostea mea pentru ea se va răci puțin, vor rămâne numai suferințele amorului propriu, disperarea și pieirea. Posibilitatea acestei nenorociri ar putea fi evitată, dacă ea s-ar hotărî să părăsească scena și să trăiască cu mine în Rusia. Dar ea spune că, în ciuda dragostei mari pentru mine, nu se poate hotărî să renunțe la scenă, cu care s-a obișnuit și care-i aduce glorie și bani. În momentul de față ea a plecat să cânte la Varșovia; ne-am înțeles ca vara să vin la moșia ei, lângă Paris, și acolo se va hotărî soarta noastră. După cum ea nu se poate hotărî să părăsească scena, tot așa ezit și eu să-mi sacrific viitorul, căci nu încape îndoială că voi pierde posibilitatea să înaintez pe drumul meu; o voi urma orbește. Și-așa, dragă tăticule, vezi că situația mea e foarte delicată; pe de o parte m-am legat de ea cu tot sufletul și în momentul de față mi se pare cu neputință să trăiesc viața fără ea, pe de altă parte, judecata rece mă face să mă gândesc la posibilitatea acelor nenorociri pe care mi le zugrăvesc prietenii mei. Aștept, dragul meu, să-mi scrii părerea dumitale în această chestiune”.
Mare trebuie să fie puterea ce-i silește pe părinți să-și înțeleagă copiii. Iubirea, după cum îmi place mie însumi să spun, nu trebuie prețuită, orice ar fi, cu alte valori. Tatăl lui Piotr Ilici al nostru când va muri ar putea mărturisi preotului că încercarea la care este supus e nimica toată pe lângă aceea de a-i răspunde fiului ce drum să aleagă. Mi-aș dori un astfel de tată – ca să vezi, eu mi-l doresc, pe când dumneata, în mod sigur, nu știi cum să fugi de o asemena împrejurare – fiindcă iată răspunsul lui Ilia Petrovici:
„Prietenii înțeleg talentul tău, dar se tem să nu-l pierzi o dată cu această schimbare importantă. Eu sunt împotriva acestui lucru. Dacă de dragul talentului ai fost în stare să renunți la o slujbă atât de bună, care pe mine m-a făcut nefericit, atunci nu vei înceta, cu siguranță, să fii artist, chiar dacă în prima perioadă nu vei fi fericit; așa se întâmplă aproape cu toți muzicienii. Un prieten bun va ști să-ți stimuleze inspirația, să ai doar grijă să scrii; cu o persoană ca iubita ta, Désirée, te vei desăvârși, mai curând decât să-ți pierzi talentul. Nu este cazul pentru ea să părăsească scena, iar tu, de asemenea, nu trebuie să abandonezi munca de artist prin vocație…”
– Foarte frumos, dar ce te face să crezi că eu n-aș dori să am un asemenea tată?
– Te-am supărat, așa-i? Dacă te-am supărat, iată, sluga dumneavoastă vă cere iertare – dacă ar fi s-o cred pe Lola, cum îi spun eu, spiritul dumitale este frîntură din lumea care caută nod în papură; or, tatăl lui Piotr Ilici este un idealist incurabil! După ce a plecat din Moscova la Varșovia, Lola s-a măritat imediat cu mine deși eu, Padilla, fusesem pentru ea până atunci un obiect de batjocură, un derbedeiaș vulgar.
Cu asemenea gen de taifas își petreceau timpul cei doi neconvenționali, tachinându-se ori exersându-și spiritul, departe de regulile lumii de care fugeau. Ziaristul a uitat de interdicția de a bea vin după masă și, ignorând berea adusă cu sacrificii, a trecut pe brandy, iar baritonul cu un stomac îndestulător conveni că totuși vinul îl servește cu o măsură mai potrivită. Ziaristul îl aprobă întrutotul, dând grăbit și mult din cap. Spre exemplificare îi aminti năbădăiosului personaj că fiul pe care-l invidiază pentru plămada din care s-a născut, practic, și-a trădat idealistul tată neținând seama de consimțământul pe care acesta i-l transmisese cu înțelepciune de rabin. E o invidie frumoasă, doar că fiul a dat cu copita în ciubărul cu lapte.
– Măi să fie, exclamă baritonul; tipule ești mai deștept decât noi toți. Știi că ai dreptate? Până la urmă, cum zici, maestrul a dat cu mucii în fasole, iar Lola mea, intuindu-l, a trecut în brațele mele, afurisindu-l.
– Asta pentru că este femeie, ținu să precizeze austriacul. Femeile se nasc cu geniul intuiției, simt iubirea de la sute, mii, zeci de mii de kilometri, ascunsă în indivizi ca dumneata. Maestrul s-a cufundat în suferințe și îndoieli tocmai pentru a-și ascunde neputința de a iubi. Murdărește tot ce atinge. Dumneata știi să iubești, asta a simțit doamna dumitale.
Sârguinciosul consumator de vin ceru ospătarului, prin mișcarea degetelor, să mai desfacă o sticlă de vin, dădu dușcă un pahar mare și zise admirativ:
– Știi cum ești dumneata? Ești ca sticla asta de vin; îți arăți puterea dacă ești băut dintr-o dată; pentru mata, dreptatea este rotundă precum e globul pământesc; globul e glob indiferent de unde-l privești. Toată lumea are dreptate. Mă măgulești și să mor eu dacă nu-mi place. Îmi place pentru că măgulirea asta vine de la un tip fain ca dumneata și pentru că arată o realitate la care se holbează toată lumea și nimeni n-o vede: Lola n-ar putea fi iubită de nimeni cum o iubesc eu. Și-mi place. Îmi place fiindcă sunt în competiție cu un geniu muzical cum eu n-am mai cunoscut, și-mi place, pentru că pot să-i iau apărarea. Iată un exemplu: la următorul turneu efectuat de nevastă-mea la Moscova m-a luat și pe mine cu ea. Pe atunci Piotr Ilici nu mă cunoștea. Mi-a fost ușor să-i urmăresc reacțiile. Stătea lângă mine, la parter, și era foarte emoționat. La apariția lui Desiree pe scenă el s-a acoperit cu binoclul, credea că nu-l vede nimeni; n-a luat de la ochi binoclul ăla până la sfârșitul primului act din Faust-ul lui Gounod. Ce putea să vadă? Tot timpul îi curgeau de sub binoclu lacrimi pe care părea că nu le observă. Suferințele fostului logodnic al Lolei erau autentice, nu ascundeau nimic; mai târziu, când a voit s-o facă, s-a vârât în rîul înghețat pentru a nu mai fi pe lumea asta. Mai interesează-te!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.