Sunt convins că bunicul, dacă ar mai trăi, ar continua să creadă că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă ca să-l bucure pe el. În numărul mare de morți din războaie ar fi văzut sfârșitul fericit al eroismului. Privea într-o singură direcție și nici înzestrat cu urechi de auzit nu era. Totul îi îmbelșuga lui traista cu povești. Și nu doar morții. Biserica, pe care el n-a prins-o, ar fi fost tot un fel de poveste. Și totuși, Biserica a ucis o altă poveste, pe aceea a morții Margaretei Porete.
1 iunie 1310. Paris. Place de Grève. Toată noaptea a plouat. Norii s-au spart. Se anunţă o zi frumoasă. Din rugul instalat în zilele însorite se înalţă acum un fum acru, înecăcios. Reprezentaţia anunţată pentru prima oră a fost amânată din pricina ploii. Curioşi, oameni şi câini se adună în tăcere în jurul estradei. Lucrătorii dau zor cu înteţirea focului. Grămezile de lemn din ajun refuză flăcările ce altădată aduceau singure spectatorii.
Privirile urcă spre cer. Talazurile vii freamătă. Un norişor gros şi jucăuş acoperă soarele. Nu pare ameninţător. Dar nu se ştie. La fel fusese şi cu o zi în urmă.
Şi, în sfârşit, flăcări. Aplauze. Limbile de foc împiedică vederea. Nicio primejdie însă. Nu e decât un antrenament. Îşi fac apariţia oficialii. Sunt recunoscuţi după veşmintele de ceremonie. Lucrătorii coboară, fac loc slujitorilor bisericii. Din nou aplauze; de data asta pentru oficiantul călău. Şi liniştea adusă parcă de o mână nevăzută. Şi murmure care urcă pe măsură ce femeia destinată flăcărilor înaintează spre locul sacrificării. Chip senin. Mers uşor, în ciuda vârstei de şaizeci de ani: Margareta Porete.
A avut de ales între a-şi renega opera, o carte cum nu a mai fost alta la fel, şi rugul Inchiziţiei. Catea are un titlu clar: Oglinda sufletelor simple. Respectiv, oglinda acelor suflete pictate de mine după chipul și asemănarea mea.
Margareta este trimisă pe rug. Cum nimic, niciodată nu este desăvârșit, Godfrey de Fontaines, filozof, o apără absurd.
Margareta făcea distincţie între „Sfânta Biserică Mică“ , dominată de educaţia populară şi „Sfânta Biserică Mare“, patronată de suflete libere. Termenii „Mică“ şi „Mare“ nu erau legaţi de numărul de membri. Sfânta Biserică Mare era comunitatea sufletelor libere de canoane. Biserica Mică predica frica de Dumnezeu în fața oamenilor cu suflete simple. Frica de ceva ce era în afara lor. Deasupra lor. Un fel de gardian. Sufletele lipsite de canoane mă aveau pe mine, Dumnezeu, în ei. Erau liberi și de nimic temători. Pentru acest motiv, Biserica a osândit-o la ardere pe rug…
– Este o poveste de dragoste, totuși? zise Godfrey. Am dreptate? Am motive să presupun că Alexander din cartea ta este Alexandru cel Mare? Mă înşel?
– Nu te înşeli, răspunde Margareta. Alexander este chiar Alexandru cel Mare. Nu pot spune că l-am cunoscut. I-am auzit melodia vorbelor. Și i-am citit culoarea. Am descoperit-o în vorbele pe care i le spune prietenului său din copilărie, Cleitos. Iată-le:
„Nu doresc o domnie care să-mi aducă bani sau plăceri, ci doar putinţa de a face tot ce-i mai înalt şi măreţ, mai curând prin fapte de vitejie şi virtute, decât prin putere şi bogăţie.”
Și când, mai târziu, nişte oşteni spărseseră casa Timocleii, o femeie vestită şi înţeleaptă, și după ce au prădat-o de bani şi de lucruri, căpetenia lor, apropiindu-se cu sila de femeie şi necinstind-o, a întrebat-o dacă are undeva ascuns aur şi argint, ea mărturisi că are. Și l-a luat doar pe el singur în grădină. I-a zis:
„Am aruncat în fântână bunuri de preţ în timp ce cetatea era cucerită. Și îi aşternu în faţă câteva din podoabele rămase.” Ochii căpeteniei străfulgerară sub pleoape şi, după ce-şi sătură ochii privind hămesit la podoabe, se aplecă să cerceteze locul. Timocleea i-a făcut brânci în puţ şi, aruncând pietre multe peste el, l-a omorât.
– Să continui?
– Chiar te rog.
– Cu ea în lanţuri, oştenii s-au prezentat la Alexandru.
„Cine eşti?” o întrebă regele.
Și ea a zis:
„Sunt sora lui Theagene, cel care a luptat la Cheroneea împotriva tatălui tău, Filip, pentru libertatea grecilor şi care a căzut comandând oastea.”
Pieptul i se zbătea de plâns şi vaier după fratele ucis şi casa devastată; pe chip, însă, nicio fibră nu-i tremura.
Alexandru sări din scaun cu ochi plini de uimire:
„Femeie, zise, mare curaj ai avut să dai ochii c-un om care-o droaie de prieteni şi veri pierdu la Cheroneea. Te iert, femeie! Acesta mi-e rostul: să laud vitejia. De oricare parte ar fi ea. Vezi-ţi de drumul tău!”
Şi deasupra lor nu mai era nimeni. Și toți erau Dumnezeu. Şi-odată, spre seară, continuă Margareta, vizitându-şi oştenii, Alexandru îi găsi prădând şi cărând toate bogăţiile din tabăra duşmană – aceasta era neobişnuit de îmbelşugată, cu toate că perşii, pregătindu-se de luptă, lăsaseră cea mai mare parte din bagajele lor la Damasc. Rămăsese neprădat doar cortul lui Darius, ca să îl dea lui Alexandru. Şi totul în el mirosea zeieşte din pricina aromelor şi mirodeniilor – şi tot cortul la fel arăta, cu marginile tivite cu aur şi scânteieri în zvâcnirile asfinţitului, impunător atât prin înfăţişarea şi mărimea lui, cât şi prin podoabele răvăşite ademenitor. Și privind către prieteni, Alexandru a zis:
„Asta înseamnă, pare-se, a împărăţi!”
Dar Alexandru, pe măsură ce a devenit cel Mare, a uitat jurămintele făcute în copilărie. Și iată-l, acum, altul decât împăratul ce stătuse în fața Timocleii. În Gaza, faţă în faţă cu Betis, căpetenia vitează a oştilor duşmane, zise cu încrâncenare de stăpân:
„Nu ai să mori cum ai vrut, Betis, pregăteşte-te să suferi toate chinurile care se pot închipui faţă de cel învins!”
Betis era singur, cu armele frânte, plin de sânge şi de răni; luptase de unul singur în mijlocul unei cete de macedoneni – şi nu scotea vorbă la aceste ameninţări; rămânea cu faţa, nu doar hotărâtă, dar şi dârză şi mândră. Și Alexandru a spus, cum spuneau împăraţii pe vremea lui:
„Plecat-a, el, genunchiul? Scăpat-a, el, vreun glas al rugării? Nu! Cu adevărat voi frânge tăcerea ta, Betis! Şi dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete.”
Şi întorcând mânia în trufie, porunci să i se străpungă călcâiele, să se treacă prin ele o sfoară şi să fie târât de viu, rupt şi sfârtecat în spatele unui car. Și la sfârşitul înspăimântătorului spectacol, oştenii izbucniră în chiote victorioase.
Trimise Alexandru la Damasc călăreţi de-au adus banii, bagajele, copiii şi femeile perşilor, ca spre un liman de scăpare şi de mari cânturi ale tăcerii. Și îndulcindu-se din aurul, din argintul, din femeile şi din felul de viaţă al perşilor, macedonenii se grăbeau să treacă peste destrămări şi poveri de suflet, şi-n mijlocul bogăţiilor începuseră să se dedea moliciunii. Și din toate părţile veneau miracole şi serbări. Se făceau nesuferiţi în plăceri grosolane, şi-n noaptea lăptoasă zămisleau în odăi luminate de lămpi mângâiate de unde de borangic, ode ale destrăbălării, pe cenuşa unde odinioară eternizau alţi oameni; pălea lumina ochilor ca-ntr-o piatră ponce, să-ncânte destrăbălata suflare a apusului.
Din pricina bogăţiei şi a vieţii voluptuoase pe care o duceau, voiau să prelungească starea de moliciune şi de bine; făceau cu greu drumuri întortocheate şi expediţii obositoare şi, puţin câte puţin, au început să se încingă la bârfe. Agnon din Teos purta cuie de argint la sandale; lui Leonnatos, mai multe cămile îi aduceau nisip din Egipt pentru gimnasium, iar Philotas, fiul lui Parmenion, îşi pusese o sută de covoare la porţi şi la baie… Iar când se ungeau cu ulei pentru exerciţiile fizice, consumau mai mult mir decât altă dată untdelemn, şi la baie aduceau meşteri ungători şi sclavi…
Şi-ntr-o seară aude Alexandru vorbele lui Cleitos:
„Dorit-ai să fii Diogene, încununat-ai cu măreţie pilda de curaj a femeii Timocleea, şi-atâtea vorbe avântat gândite de tine sunt astăzi lucruri greu de rostit chiar de noi, şi doar pe jumătate înţelese; priveşte veşmintele-ţi scumpe cu care te făleşti, de modă persană, şi adu-ţi aminte de învăţătorul Leonida. Nimic din ce voiai odinioară nu mai e și nimeni nu-ți poate sta împotrivă; cuvintelor ce întârzie în gurile noastre, le punem căluş.”
Vorbele acestea l-au tulburat și, nemaiputându-şi stăpâni mânia, Alexandru luă un măr de pe masă, îl aruncă în Cleitos şi-l lovi; începu apoi să-şi caute pumnalul – şi valul creştea stârnit de vânturi venite din toate colţurile petrecerii; unul făcea unui zeu închinare şi altuia altul; şi toţi ospătau din merinde, rugându-se să fie feriţi de moartea de-acum în pornire.
Aristofanes reuşise să-l scoată pe Cleitos afară pe nesimţite şi toţi îl înconjuraseră şi-l rugau să se liniştească – iar Alexandru, sărind de la masă, începu să strige în limba macedoneană şi să cheme străjerii; porunci ca trompetistul să sune alarma şi-l lovi cu pumnul fiindcă acesta se codea şi nu voia să sune.
„Hai, dar, mai repede, zicea, pune pe crainci să buciume veste armiei ca toţi să se adune pe loc la poruncă!”
Și zarva sporea în odăi, moartea însăşi, cu zvon de şoaptă la început, se putea face auzită peste tot.
Prietenii îl scoteau pe Cleitos afară, el intra iarăşi pe alte uşi, mai nepăsător şi mai îndrăzneţ, spunând acest stih din Andromaca lui Euripide:
„Vai mie, ce obiceiuri sunt în Grecia!”
Şi totul sfârşea în strigăt de papagali.
Alexandru smulse lancea unui soldat din garda personală şi, lovit de iureşul zăpăcelii din jur, îl străpunse pe Cleitos prin perdeaua de la uşă. Cleitos căzu gemând şi urlând. Venindu-şi în fire şi văzând pe prieteni încremeniţi de groază, Alexandru, cu inima bântuită de o stranie fantomă, smuci lancea din trupul lui Cleitos; încercînd să se înjunghie cu ea nu mai avu puterea s-o facă; oştenii de pază îl găsiră trântit lângă Cleitos; şi-alături, ai lui, o grămadă, jeleau şi ziceau:
„Lasă-l, rege, în odihnă, măcar că ne doare. Dacă-i răpus, astfel îi scriseră zeii ursita.”
Ținut de mâini, Alexandru fu dus cu greu în camera de culcare.
Îşi petrecu noaptea în zbucium, plângând, iar a doua zi sta întins pe pat, strivit de povara crucii sale. Nu ţipa, nici nu plângea, ci gemea greu. Şi uneori zicea:
„M-am omorât pe mine, m-am omorât pe mine cel care ţinea în mine un neam pur. Pământ mi-s, Zeus, anii aceia!”
Cu mintea tulburată şi înfricoşată, Alexandru căzu pradă bigotismului. Începu să sacrifice cele ce se cădeau zeilor. Orice întâmplare neobişnuită şi ciudată, cât de mică ar fi fost, o socotea minune şi semn zeiesc; palatul era plin de oameni care aduceau sacrificii şi făceau purificări, şi-i stârneau lui Alexandru o teamă copilărească. Frumoasele focuri de ierburi îi îndrumau paşii în tainice nopţi unde înflorea dulcea amăgire a vinului. Abia se termina un ospăţ strălucit şi începea un altul. Şi pe când se îmbăia, ca de obicei, pregătindu-se de culcare, a venit un med şi l-a poftit să petreacă la el acasă.
Şi s-a dus, şi, luat de ale sale vechi deprinderi, a mai cântat un cânt al oamenilor care trăiau ca să trăiască, şi bând toată noaptea, în ziua următoare începu să aibă călduri. Încă nu golise cupa închinată lui Heracles, şi-l cuprinse deodată o durere de şale ca şi când ar fi fost străpuns de o lance; începu să aiureze şi muri la 30 ale lunii Daisios.
Avusese totul şi totul era nimic; și totul era viață – şi stoluri de corbi vor fi trecut şi vor fi ciugulit făina presărată de el.
– Te-ai îndrăgostit de un bărbat care şi-a trădat credinţa, jurământul şi tot ce este superior în lumea ta: iubire, îngăduinţă, prietenie, generozitate… Ce rost mai are să mori pentru o carte pe care, după ce ai scris-o, tu însăţi o renegi, îi trădezi esența?!
– Mi-a fost dat să fiu martor şi cauză unei clipe de fericire. Trăia în gospodăria tatălui meu o slujnică voinică în suflet şi curată în toată viaţa ei, Magdalena. Şi avea femeia aceea tânără trei fete şi un soţ hain cum sunt toţi bărbaţii egoişti, cu suflet de iască. Trăiau în nevoie, căci doar în seama ei cădeau toate grijile familiei. Fata mai răsărită era văduvită de dragostea ce ajungea doar pentru ultimele două fiice, de doi şi patru ani. Şi azi aşa, mâine la fel, Andreea – acesta era numele fiicei mari -, căzu pradă deznădejdii. Brusc, se puse a ciopârţi tot ce găsea în cale, a rupe şi murdări toate lucrurile mamei.
– Sărut-o!, a-nvățat-o cineva.
Și continui eu, Dumnezeu, spusele Margaretei: Ce a urmat, a pogorât din ceruri: mamă şi fiică s-au înlănţuit într-o îmbrăţişare fără sfârşit. Învinseseră întunericul din ele. Pentru o clipă doar, dar învinseseră. Pentru o clipă au fost Dumnezeu. Au avut lumină.
Pentru o clipă, mamă și fiică au fost ceea ce desenasem eu, și fusese uitat. Vă spun, i-am fost recunoscător Margaretei pentru istorioara asta. Îl explică feminin pe Alexandru, căderea și renașterea lui înainte de moarte. Dar iată, au trecut mai bine de 700 de ani și nimeni nu s-a mai apropiat de rugul pe care Margareta și l-a ales pentru a supraviețui povestea ei pilduitoare. Aflu că, recent, într-o publicație, „Sentința”, editorialistul mărturisește lumii că el, nebisericosul, se înscrie în Biserica Mare și cheamă puținii prieteni să i se alăture într-un Cerc Intim din interiorul Bisericii Mari. Puțini l-au înțeles și l-au urmat. În vremurile acelea, un președinte de țară, un fost comediant, pentru a primi voie să se gudure pe lângă stăpân, și-a oferit poporul într-un război, în realitate, ruso-american, în care americanii aduceau arme, iar copiii cu mamele lor ucrainene, sufereu și mureau. Întâmplare sau nu, președintele Ucrainei a fost adulat de toți cei din Biserica Mică. Nici vorbă de lumina dinspre Biserica Mare a Margaretei.
