Înainte de toate, o carte bazată pe o documentare excepţională – lucru care binemerită respectul meu profund. A scrie un roman istoric este pentru mine o întreprindere formidabilă, de care nu m-aş simţi niciodată în stare. Jos pălăria, domnule Cristache!
În al doilea rând, romanul creează extrem de credibil atmosfera timpului şi locurilor. Încă de la primele pagini „cazi” în carte, eşti acolo, asişti la evenimente, eşti martor viu, dacă nu cumva chiar parte din acţiune!
La asta contribuie atât documentarea deja pomenită, cât şi iscusinţa descrierilor, naturaleţea dialogurilor şi nu în ultimul rând excelentul echilibru între dialog, povestire şi consideraţiile de filozofie a istoriei, inclusiv scurtele „călătorii în timp”.
Datorită celor de mai sus, aparent paradoxal, cartea se poate citi chiar făcând abstracţie de reperele isorice! E un roman de acţiune şi deopotrivă unul psihologic, cu numeroase şi subtile rădăcini în sociologie. Ar fi o lectură captivantă şi dacă Nero n-ar fi existat!
Un singur lucru îi reproşez cărţii: începutul ei, prima pagină şi jumătate, care îi face un deserviciu. Pe de o parte pentru că îi „telefonează” teza. Un scriitor nu trebuie să spună, la început: uite ce vreau eu să demonstrez! Pe de alta, pentru că, în numele acestei teze, aruncă în treacăt lucruri (inclusiv neadevărate) care pot face un cititor să abandoneze cartea înainte de-a o începe: de pildă, „autorul s-a autointitulat Sfântul Ioan”!! De unde şi până unde!? Niciun sfânt nu s-a autointitulat vreodată sfânt! Creştin fiind, dacă nu ştiam cine e Nicolae Cristache şi cum scrie, aş fi refuzat citesc mai departe.
După aşa un început furtunos, ca să nu zic agresiv, te-ai aştepta ca relaţia dintre Nero şi creştini să fie bogat detaliată. Ea este însă descrisă – întru justificarea prigoanei lui Nero – doar în paginile 183 -187, destul de fezabil (chiar dacă aia cu au refuzat să ajute răniţii e foarte greu de crezut), dar conţinând şi justificări post-festum (de tipul: de-a lungul istoriei şi creştinii aveau să comită crime) care nu cred că mai erau necesare şi nici nu sunt foarte convingătoare, pentru că operează cu metonimii discutabile: a pune semnul egal între creştinism şi unele manifestări ale unor personaje declarate a fi creştine e ca şi când ai spune, de pildă, că românii sunt comunişti pentru că au trăit 45 de ani sub comunism.
În rezumat, o carte foarte bună şi foarte interesantă, aproape ireproşabilă de la pagina 2 încolo!
