Acasa > Literatură > Sacul și peticul (VII)

Sacul și peticul (VII)

Valoarea unei familii, în fața vecinilor și a trecătorilor, a fost, este și va rămâne dată de banca din fața porții și, mai recent, de marca mașinilor staționate. Urmărind considerentul acesta, constatăm că valoarea proprietății familiei Păsărin crește văzând cu ochii. Daciei vechi a domnului Păsărin îi urmează, cu ficare zi venită de la Dumnezeu, mărci cu embleme din cele mai dichisite. Mercedesul adăugat astăzi anunță prezența unor reprezentanți ai unei instiutuții secrete. Ambii cunoscuți de noi din capitolele precedente. Este vorba despre agentul secret Pulitzer și de șeful acestuia, domnul Girtelică. Domnul Păsărin a rămas în picioare, în fața canapelei, de pe care lipsește tot mai rar. În dreapta și stânga măsuței tradiționale, două scaune obișnuite în toate familiile de pe ulița veche. Domnul Păsărin nu știe cum să se așeze. El, pe canapea și ospeții pe scaune? Domnul Girtelică pe canapea…? Doamna Păsărin, Dorin și Gicuș nu se văd; li se aud doar glasurile, din bucătărie. Pregătesc cafea, ceai, prăjiturele și alte bunătăți. Domnul Păsărin continuă o discuție începută la ușă.

  • – Sunt tată și ca tată vă zic: orișcât, Dorin e ca și copilul meu acum. Bun hărțuitor, nu știu să fie alții mai prestigioși… De fiică-mea nu mai vorbesc… E din naștere… Cum să nu am fața de care ziceți, cu simțul dumneavoastră de observație?…
  • – E un obicei al meu, ăsta, să văd ce și cum merg chipurile oamenilor și nu doar atât… La începtul carierei mele, de care sunt mândru, obișnuiam să mă uit după pisici…

Ocolește măsuța și se așază în mijlocul canapelei. Pulitzer cere voia să se așeze pe scaunul din drepata. Domnului Păsărin îi rămâne să se așeze pe scaunul rămas liber. Nu o face. Ascultă cu o ureche vorbele musafirului, mai atent la zgomotele ce vin din bucătărie. Girtelică își continuă discursul:

  • – Le vedeam traversând drumul, cum să vă spun, stăpâne pe ele, preocupate, ca niște profesioniști…

În sfârșit, satisfăcut de apariția nevesti-si cu ceștile de cafea, urmată de Gicuș cu un castron burdușit vârf cu plăcințele, domnul Păsărin intră în vorbă:

  • – Că bine le mai descrieți, catapeteasma mamii lor, așa e! Își văd de drumul lor ca niște profesioniști…
  • – Spuneam pst! continuă Girtelică, pisica urmărită de mine se oprea…
  • – Cunoștea consemnul, observă domnul Păsărin.
  • Cunoștea consemnul, așa e… Se oprea, întorcea capul, cumpănea… stăruia nițel, cu atenția mărită, ca apoi să-și reia mersul. Dar atenție: în cu totul altă direcția decât cea ințială… Și așa mereu: se oprea, întorcea capul, cumpănea, și o lua în cu…
  • – … totul altă direcție. Așa este, îl confirmă domnul Păsărin.
  • – Probabil de mii de ani… Toate pisicile din lume… Poate una-două…

Domnul Păsărin dă afirmativ din cap:

  • – Se petrec totul felul de curiozități în lumea asta… La mine în pluton era unul, Țugui, și chiar ca un țugui arăta, care se lăuda că el poate să prezinte arma pentru onor, nu din cinci mișcări, ca noi ceilalți, ci doar din două… Curiozități!…N-ai cum să le îndrepți… Domnu’ a dat, Domnu’ ia!

Dorin își reia locul favorit, lângă instalația de calorifer de sub ferestrele mari, fără a interveni în derularea dialogului dintre gazdă și marele Girtelică. Îl cunoaște bine pe ins. Este idealist ca și el.

  • – Ba nu era neghiob deloc, se aude glasul lui Gicuș din bucătărie. Îl iubesc pe Țugui al tău. Era mâță, ca mine. De ce să faci din cinci, dacă poți din două? De ce să mergi înainte, dacă poți s-o iei încotro ți-e ție bine? Mergi ca boul înainte, și mergi, și mergi, până crăpi.
  • – Până dispari, o corijează Pulitzer, tăcut până acum.
  • – Așa e, domnu’, unii dispar, alții crapă. Tot un drac… Ești super dacă ești liber, tu cu tine… Azi aici, mâine în Focșani, dau cu barda în Dumnezeu…
  • – Așa se naște Frontul Unității Trainice, anunță Dorin. Cu oameni liberi…
  • – Adică pe scurt: FUT! Nu-i așa Dorin? Dragul de tine – când Dumnezeu se naște Frontu’ ăsta? La tine mă gândesc, eu nu mă-nscriu în niciun front, nu am nevoie de perdea… La naiba cu toate fronturile… Spui pst! unui parlamentar dintr-un front, oricare… Ce face?… Trebuie să mai treacă mii de ani până ce, după ce îi spui pst! să se oprească, să mediteze și să schimbe direcția… Boul schimbă carul pe care-l trage, direcția rămâne aceeași: mereu în față…

Domnul Păsărin își privește ceasul. Se ridică și se îndreaptă spre televizorul de pe bufetul de vis-a vis. Pe ecranul televizorului apare sigla emisiunii, apoi curg epitete: Senzațional! Nemaipomenit! În exclusivitate, mărturisirile unui caraulaș corupt! În platou, protagoniștii întâlnirii, moderatorul și Oscar, așteaptă semnalul începerii. Oscar arborează o ținută de sportiv. Tuns scurt ca boxeurii, tricou alb col roulé sub sacoul de lână cu dungi înclinate. Privire veselă, luminoasă. Moderatorul își aranjează ținuta, verifică sunetul microfoanelor, apoi rămâne în stop-cadru. Lumina televizorului o cheamă pe doamna Păsărin din bucătărie. Se așază în cadrul ușii și zice:

  • – Domnul Pulitzer, am împrumutat de la vecinul cu vinul mălai pentru mămăliguță fără brânză. Sunteți șefu’ lu’ domnu Oscar. Dacă n-ajunge la timp la noi, o să vă rog pe dumneavoastră să-i transmiteți un pachețel.

Pe ecranul televizorului, moderatorul face semn că pot începe. Se aude fondul sonor al emisiunii. Își întoarce privirea de la Oscar către obiectiv.

  • – Bine v-am găsit, oameni buni, la o nouă emisiune senzațională!
  • – Tare-s frumușei amândoi! Ptiu! Ptiu! Să nu le fie de deochi!, îi laudă doamna Păsărin. Așa tuns, domnu’ Oscar seamănă cu cântărețu’ ăla cu fundu gol de-a deschis Carnavalu’ de la Rio… Cum naiba-l cheamă?!

Moderatorul își continuă discursul:

  • – Astă seară, în exclusivitate pe postul nostru, v-am pregătit o surpriză cum n-a mai fost până acum. Un caraulaș secret, să-i spunem Oscar, că de-aia-i secret (Oscar se ridică și se înclină stângaci) a fost de acord să se prezinte-n fața dumneavoastră pentru a face mărturisiri complete despre un caz de mită care foarfecă temeliile guvernamentale. Ca reprezentant al opiniei publice nu-mi voi menaja, totuși, invitatul și-l voi conduce cu știință, bune intenții și taxele la zi, la dezvăluiri în premieră națională!
  • – Aș vrea s-o văd și p-asta!, exclamă înciudat Pulitzer. Oscar n-a mințit în viața lui! Cum ar putea face în premieră națională o mărturisire…? Oportunități, ca să zic așa.

Moderatorul îl privește țintă pe Oscar, parcă tot mai mărunțel.

  • – Domnule caraulaș, ca fost felcer, membru al Corpului Medical Românesc, ce părere aveți despre fapta celui care sunteți astăzi și care, în orice dicționar juridic se cheamă…?
  • – Așa îi! oftează Oscar.
  • – S-a terminat! Și dacă nu l-aș fi avertizat! se-nfurie și Girtelică.
  • – Se cheamă?… Cum se cheamă?
  • – Dragul de el! îl apără Gicuș. Are un lapsus.
  • – Ce parșiv! Ce mizerie de om! zice și Pulitzer. Îl ia pe departe… Ce dracu, nu suntem dușmani?! Suntem la Televiziunea Română…! Ce oameni…! Se cheamă mită, dar s-o spună el, că-i ziarist, nu Oscar, un invitat… Nătâng, dar, totuși, invitat.

Oscar se uită spășit, când în obiectiv, când la moderator. Nu-și găsește locul… Moderatorul atacă frontal:

  • – Priviți la mine! Se cheamă mită!
  • – Sigur! se bucură Pulitzer. Așa trebuie! Nu v-am zis io?!
  • – Așa e! exclamă Gicuș. Domnul Pulitzer a știut primul… Domnul Pulitzer, e prima oară când vedeți filmul?

Oscar se-nveselește brusc:

  • – E-he! Vă pricepeți… Nu vă prefaceți! Sunteți uns cu toate ălea… Pe timpul meu felcerii luau de toate. Adică, așa, ce se găsea pe piață pe vremea aia. Ca și dumneavoastră. Ca noi toți.
  • – Ca mine nu, se apără moderatorul. Eram prea mic, eram stagiar pe-atunci.
  • – He-he! se bucură în continuare Oscar. Sunteți în recuperări, acum. Cine n-a luat la timpul potrivit, regretă astăzi. Mulți recuperează cu vârf și îndesat. De-aceea ziceam…
  • – Toată lumea se recuperează, intervine Gicuș. Dorin, vezi?

Moderatorul, puțin încurcat, vrea să repună discuția în tonul stabilit de el.

  • – Nu facem politică, răspundeți la-ntrebări!
  • – Cum doriți, zice Oscar. Sunteți șeful!

Domnul Păsărin se-ntoarce spre măsuța din fața canapelei, ia un pumn de plăcințele și decide:

  • – Io vă spui: până nu privatizăm Parlamentu’, nu scăpăm de belele astea, catapeteasma ei de privatizare!
  • – Deștept reporteru’… Foarte deștept!, apreciază Girtelică. Și eu cred că Oscar e-n corzi, ca să zic așa. I-a luat fața ziaristu’. Îl lasă pe Oscar să atace, ca să marcheze el pe contraatac.

Ca și cum l-ar fi auzit, moderatorul spune:

  • – Să înțeleg, din ce spuneți, că nu regretați fapta comisă!?

Oscar privește temător, când la moderator, când la aparatul de filmat. Eșuează în efortul de concentrare și zice:

  • – Nu prea pot să-mi dau seama acuma. Poate mai târziu. Poate peste două sute de ani. Am fost luat în grabă. Conferinți de priesă, reporteri, radio… Dumneavoastră, acum. N-aveam cum să aflu dacă regret sau nu. Puneți-vă-n locu’ meu. Neam de neamu’ meu n-a fost vedetă de televiziune. Și n-am fost nici noi fitecine. Bunicu’ din partea mamii a fost gropar. A îngrășat pământu’ cu vreo trei sferturi din locuitorii comunei. A băut vro cinșpe cistene de țuică ș-a mâncat colivă de pe vro doișpe hectare cu grâu… Ar fi putut să inte în bișnisbuker sau, cum i se spunea altă dată, în Cartea Recordurilor.
  • – Acum e-acum! anunță Girtelică.
  • – La următoarele întrebări, spune moderatorul, vă rog să-mi răspundeți cu da sau nu. Ați recunoscut în fața Consiliului Caraulașilor fapta comisă?
  • – Nerodu-i tot nerod, zice Girtelică.
  • – De ce vi s-a cerut să mărturisiți ceva, dacă acel ceva n-ar fi fost un lucru pe care să-l regretați?
  • – Nu, ce?
  • – N-am înțeles care-a fost întrebarea. Trebuia să răspund la ea cu da sau nu și io l-am ales pe nu.
  • – Reformulez întrebarea. Dacă ați mărturisit, nu înseamnă că ați comis o faptă rea?
  • – Cum nu, domnule?
  • – Fiți, vă rog, mai explicit.
  • – Tot cu da sau nu?
  • – Nu, ce?

Doamnei Păsărin, rămasă în pragul ușii, i se face milă de moderator:

  • – Nu e frumos ce face domnu’ Oscar! Băiatu’, am impresia, îi vrea binele. Așa frumușei au fost amândoi pân-acum! Ce-or fi având de nu se-nțeleg?
  • – Atenție! avertizează Girtelică.
  • – Nu, adică nu mai răspundeți cu da sau nu, ci explicați cu vorbele dumneavoastră.
  • – La noi în familie nu mărturiseam numai faptele rele, cele pe care le regretam. Așa era la noi; spuneam tot ce-aveam pe suflet.
  • – Foarte bine, admite moderatorul. Dar faptul de-a avea ceva pe suflet, nu presupune că acel ceva e ceva deosebit?
  • – Cum răspund?… Tot cu vorbele mele?
  • – Răspundeți cu da sau nu.
  • – Nu-l văd bine pe Oscar al nostru, zice Pulitzer. Cât e de bun băiatu’ ăsta, o să dea cu el de pământ. Ce mă-sa o ține, ca înecatu’, cu nu?
  • – Dumneavoastră ați spus că nu știe să mintă, îi amintește Dorin.
  • – O ține ca înecatu’? Pe cine o ține ca înecatu’?
  • – Taci, fată! o pune la punct taică-su. Dacă nici acum nu zice de privatizarea Parlamentului, pierde. Cât o s-o mai ducă așa?

Moderatorul își schimbă atitudinea, îl privește pe Oscar cu duioșie. Acea duioșie cu care ai mânca un om.

  • – Să știți că eu vă pot face și altfel să mărturisiți.
  • – Cu mine nu-i nici o scofală. Eu știu să mărturisesc în toate felurile.
  • – Ahaaa! se bucură Girtelică. S-a așezat pe picioarele dindărăt și o-ncurcă, linioară, virgulă, ca, linioară, virgulă, catârul.
  • – Dacă nu era nimic deosebit, insistă moderatorul, de ce ați fost chemat să mărturisiți? Cum știm cu toții, Consiliul Caraulașilor nu este bucătăria familiei. Sau, mă rog, adică este bucătăria familiei dumneavoastră. Și-atunci vă-ntreb… Vă-ntreb eu și vă-ntreabă opinia publică, pe care o reprezint: a cui este această familie? A partidului, a dumneavoastră personal?
  • – Răspund?
  • – Vă rog! Poftiți!
  • – Ce mă-sa…?! nu se poate abține Girtelică.
  • – Continuați, zice moderatorul.
  • – Și a partidului, și a mea personală. Eu, chiar și cu cei pe care îi spionez mă port tot ca în familie. Îmi mai scapă câte-o scatoalcă; atât. Nu-i pup, ce-i drept!

Oscar își dă seama instantaneu de insinuarea din vocea ziaristului și zice:

  • – Ia stați oleacă! Aveți opinia dumneavoastră publică?! Am auzit bine?! Foarte bine! Fiecare cu opinia lui publică. Fiindcă, să știți, și eu am opinia mea publică! Tot un fel de ziarist sunt și eu. Sigur, n-am emisiunea mea. Dar scriu. Și scriu mai mult decât vorbiți dumneavoastră. Amândouă opiniile publice ne privesc, acum, și pe mine și pe mata, poate în egală măsură și, în mod sigur, opinia mea publică nu e proastă deloc. Moșul meu…
  • – Așa, nene Oscar! îl laudă Gicuș.
  • – Moșul meu povestea cum un țăran și-a dus mârțoaga la târg; una de-aia fără dinți, șchioapă și jigărită de i se vedeau coastele pe sub piele. Cumpărătorii se apropiau, se uitau și plecau. Unul singur l-a-ntrebat pe țăran: Dumneata vrei să vinzi jivina asta? Nu, a răspuns omu’. Și-atunci, s-a mirat ălălat, de ce-ai mai adus-o? Uite-așa, ca s-o fac de râs. Ehe, continuă exuberant Oscar, dumneavoastră, he-he, de ce m-ați adus aici? Ca să vorbim sau ca să mă faceți de râs? Uitați-vă bine la mine! Sunt eu mârțoagă? Sunt reprezentat, domnule, al opiniei mele publice, ca și dumneavoastră al opiniei dumneavoastră publice.
  • – N-am nimic împotrivă să ne batem în opinii publice. Povestiți cum v-a venit ideea să luați bricheta drept cadou, cu toate că se putea vedea de la o poștă că e mită. Pe vremea aceea n-aveți opinie publică?
  • – Aveam, aveam!
  • – Aveați una mică, în cel mai bun caz.
  • – Io, mică?!
  • – Dacă io vă spui că ziaristu-i al dracu’ de deștept… Netotu-i netot! L-an-tors ca la Ploiești, explică Girtelică.
  • – O s-o măsor, continuă Oscar. Dacă trebe, trebe. Mai înainte aș vrea să lămuresc niște lucruri, să nu mi se pună-n seamă cine știe ce năzbâtie. Habar n-am avut eu că voi ieși erou din Consiliu. Ăl mai mituit și mai corupt. Așa-i, vă zic io! Io confirm că mentalitățile vechi nu dispar peste noapte. O faptă pilduitoare nu trebuie să fie bună. Ea poate fi la fel de pilduitoare dacă e rea. Sunt mândru!
  • – Dacă o s-o țineți mult așa, îl avertizează moderatorul, amândouă opiniile publice ale noastre vor începe să caște de plictiseală. Fiți mai distractiv! Sunteți plătit din banii contribuabililor care ne privesc. Cum îi distrăm? Eu, în locul dumneavoastră, aș fi mai concret. Ce s-a întâmplat?
  • – S-a întâmplat că nu m-am dus să mărturisesc o luare de mită (își aduce aminte că trebuie să fie distractiv). He-he! (așteaptă s-audă râsete, după care repetă) He-he! He-he-he-he!
  • – Uite ce frumos e! se bucură doamna Păsărin. He-he!… Așa, mamă, he-he! De ce să vă certați? Și ce frumos știe domnu’ Oscar să râdă: he-he!

Reacții involuntare în lanț: he-he! Îi țin isonul domnul Păsărin și Girtelică: he-he! He-he! Îi urmează, prin contaminare, Gicuș, Dorin și Pulitzer. Un cor de he-he!

  • – Hi-hi-hi!, nu se poate abține nici moderatorul. Vă rog, hi-hi, să povestiți mai departe, hi-hi!
  • – He-he!… M-am dus să, he-he!…
  • – Încetați, vă rog! Hi-hi!
  • – M-am dus, he-he, să-i anunț, he-he, de primejdia care-i paște peste două sute de ani, he-he!
  • – Hi-hi, bine le-ați făcut, hi-hi! Și ei ce-au spus?
  • – He! Au zis să ies afară, da’ m-au rechemat după vreo trei ore ca să-mi spună că la-nceput o să am niște neplăceri care o să treacă cu, virgulă, timpu’. O să mă treacă-n Diplomație; fiindcă asta m-așteaptă: Diplomația. Toată lumea a crezut ce-ați crezut și dumneavoastră, cu opinia publică a dumneavoastră: că eu chiar am luat mită. Io, în realitate, am dovedit că mentalitățile vechi sunt rele. A ieșit cum a ieșit și e bine că pot fi de folos neamului meu – dragul de el, cum spune domnișoara Georgeta – măcar cu o pildă rea. În ce mă privește, io de-acuma, când văd o brichetă, fug de mănânc pământul.
  • – Dragul de Oscar! Uite, am roșit toată…

N-apucă fata să-și guste oral bucuria, că se aude zbârnâind soneria de la intrare. Se aude vocea doamnei Păsărin:

  • – Vai de mine, și de mine!… Domnu’ Maher, florile astea!… Vai, ce flori frumoase!… Poftiți, poftiți!… Da’ cum, vai de mine?!… Nu deranjați… Intrați!… Suntem deja deranjați… Nu, nu la cap… Dați-mi mie pălăria…
  • – Domnu’ Maher, îl ia în primire Gicuș, dragu’ de dumneavoastră, ați venit cu o singură pălărie!… Sper să-ncapă milionul…
  • – Cum adică? nu-i vine lui Maher să creadă. Milionul, ai zis?
  • – Milionu’! Nu v-a spus Dorin? Pe celălalt ni l-a luat domnul Girtelică. Dragu’ de el, îl împarte la parlamentarii săraci…

Girtelică se ridică de pe canapea, pe jumătate aplecat. Nu-i mult mai înalt decât măsuța din fața sa. Zice:

  • – Bine ați venit, domnule Maher! E o bucurie să vă întâlnesc. Mulțumesc pentru milion… S-a dus ca și cum nici n-a fost. De-aș mai fi avut vreo douăzeci măcar… Domnul Păsărin și Pulitzer așteaptă în picioare să dea mâna cu Maher. Acesta nu știe cu cine să înceapă.
  • – Care dintre domniile voastră este gazda? Domnul Păsărin, grăbindu-se să se prezinte, răstoarnă scaunul. Am bănuit eu că dumneavoastră sunteți… domnul Păsărin…
  • – El, adică eu, zice voios domnul Păsărin…
  • – Așezați-vă!… Nu stau mult. Eu rămân în picioare… Am adus niște flori… Și către Dorin: Păi bine, mă Dorine, ce-am vorbit noi și ce-a ieșit!? Știi care e norocul tău?… Oricum, banii aceia… Mă rog, trecem… E bun și un milion. Ați aflat că trecătoarea Oituz a rămas neprivatizată… Eu am făcut să rămână… Am mai dat un milion de euro, da’ merită… Ce-a fost, a fost!… Ce va fi, va fi… Iată, ce-am hotărât: Trecătoarea Oituz e exact ce-aveam nevoie… O facem trecătoare europeană… O înzestrăm cu borduri, ceva ce n-a văzut Parisul… Trecătoare cu borduri…
  • – Trăiască libertatea! chiuie Gicuș. Acuma știu de ce-mi place mie să fiu pisică…
  • – Te bucuri de pomană, o potolește Dorin. Bordurile alea nu vor ajunge niciodată în trecătoare… Trecătoarea va fi înzestrată cu borduri… da! Dar cu excepția… Cu excepția cui?
  • – A bordurilor, Dorin, firește. Ce, crezi că-s proastă? Prietenul nostru, domnul Maher, nu degeaba le-a numit subtil „ceva ce n-a văzut Parisul”.
  • – N-o să le vadă nimeni, o asigură Maher, nici măcar procurorii…
  • – Cum adică? se aude, din bucătărie, vocea mirată a doamnei Păsărin. Nu vor fi nici măcar ca astea din București, care se schimbă de fiecare dată după alegeri?… Când liberale, când socialiste?
  • Exagerează Dorin, doamnă, o liniștește Maher. Dalele vor fi aduse și vor rămâne acolo. Nemontate însă… Vor dispărea într-o noapte, respectiv în noaptea când ele vor ajunge la Sascut…
  • – Tot la Sascut, intervine domnul Păsărin, m-am gândit și eu să turnăm temelia primului parlament privat…
  • – Dragile de ele! le invidiază Gicuș. Vor cutreiera toată țara… Pân la urmă le va șparli un olandez, nu-i așa Dorin, olandezul nostru… Degeaba se supără domnul Maher pe noi. Noi… eu, cel puțin, îl știam la bulău…
  • – Fetiță mică, nu sunt supărat… Eu și-acuma sunt la bulău, cum îi zici tu. De ce crezi că am rămas în picioare?… Trebuie să fiu la apelul de seară… Trebuia, de fapt, să fiu la apelul de seară, mi-a luat o groază de timp să găsesc florile astea… Și dacă veni vorba, câte fete ai convins să intre în partidul nostru?
  • – Adică în FUT?… Nu prea se înghesuie… Vor bani…
  • – Până începem afacerea cu trecătoarea Oituz, momeștel-e cu funcții. Avem un car de managerițe pe stoc…
  • – Da, din bucătărie, tot trebuie măcar un prezervativ, acolo…
  • – Pofta-n cui!… Cel puțin deocamdată, cum am zis. Dar îmi spui și mie de unde ai scos acronimele astea?
  • – De la Frontul Unității Trainice…
  • – Mă copile, mă copile! Mă bagi în bucluc…De unde până unde Trainice? E vorba de Temeinic, Partidul Unități Temeinice…
  • – Scuze!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.