Dadu
Supriză! În locul eternului profesor de matematică – pantaloni largi, sacou cu buzunare mânjite de cretă, grăsuț – , vedeam un spilcuit slab, adus de spate și ochi inexpresivi. Am crezut că e altcineva. I-am respins îmbrățișarea.
- Dă-mi timp să te pot privi, i-am spus. Ai fost bolnav?
- De ce? Nu înțeleg…
- Ești schimbat mult… Poate în bine… Dar mult schimbat…
- Acum pot să te îmbrățișez?
Atmosfera așteptată de toți cei prezenți atârna într-un cui. N-o puteam aduce în sufletele noastre. Dorința comună, aceea a de a ne uni cărările singurătății, se ghemuise în vestea ce abia o aflasem. Dadu, fratele vitreg al lui Adrian, acela care ticluise minciunile ce-l legaseră pe acesta de stâlpul infamiei, făcea parte din comisia NATO pentru cercetarea fărădelegillor rușilor în Ucraina. Socrul acestuia, marele magnat Romeo Sachelarie, își înzestrase ginerele cu documentele care l-au urcat mai întâi în funcția de rector al Institului Internațional de Arhitectură de la Zagreb și, aseară, iată, fusese împuternicit să descopere nelegiuirile armatei ruse în Ucraina. Întorsătura pe care o luase întâlnirea noastră stârni veselia lui Sile.
- Nu văd bine armata rusă…
Tristețea care-l înstrăinase pe Adrian îl înviora acum. Zise:
- Cel puțin eu, mă simt din nou într-o lume cunoscută mie. După ce-am fost repus în drepturi, am trăit ca un evadat. Nu știu cum să vă explic… Un evadat fără familie și prieteni. Iată, lumea aceea nu m-a uitat. A revenit în viața mea… A revenit cu chipul lui Dadu pe frontispiciu…
Informațiile mele despre Dadu erau minuscule. Știam că fusese arestat la un moment dat.
- Ce s-a întâmplat cu el? l-am întrebat pe Adrian.
- S-a întâmplat că mama, care-l înfiase, nu mai știa cum să-l cocoloșească, l-a luat sub oblăduirea ei…
Sile rămăsese cu sticla de Stalinskaia pe treapta de sus a scării, gata să cadă. Își potoli uimirea lăsând sticla să-i scape în coșul cu rufe, aflat alături.
- Cum adică?
- Sile, noi nu i-am aspus mamei nimic de Dadu. Era fiul sorei decedate la puțin timp după ce născuse… Nu voia să știe despre greșelile fiului tocmai înfiat. Și așa a rămas. Fratele meu vitreg s-a însurat cu autoarea anonimelor, pe care el i le procura din casa noastră. Ca să o pună la adăpost pe fiică-sa de orice vină, marele magnat i-a făcut rost de o radiografie la mâna dreaptă frântă de Dadu, l-a vârât în închisoare pe acesta câteva zile și zău că nu știu mai multe… Nu l-ați văzut? Aproape doi metri înălțime, 120 de kilograme, vicecampion la judo… Mâna ei frântă nu s-a vindecat niciodată, chipurile; o ținea ascunsă. Era felul de a fi al lui Dadu. M-a răzbunat pe mine, cică, și i-a dat ei fizicul lui râvnit de mult. Ce nu știe nimeni și nu trebuie să știe în primul rând mama, este că denunțurile au fost lucrate de Dadu în numele ei. Mama a fost la nunta lor, i-a vizitat des. După sinuciderea purtătoarei de stigmat, mama mergea săptămânal la casa din București a lui Dadu, pentru curățenie… Acum abia, când mi-ai citit scrisoarea mamei, parcă încep să pricep câte ceva. Fie că știa încă de-atunci, fie că a aflat mai târziu, mama l-a iubit pe Dadu așa cum numai o mamă poate să iubească un copil al nimănui. Nu uita că, în afară de mama, el nu avea pe nimeni. Dacă i-aș lua mamei o iubire și-aș pune în loc o realitate a lumii, care numai bine nu i-ar cădea, la ce ar folosi?
Sile nu voia să creadă. Dădea din mâini a protest, se ridica de la măsuță, revenea…
- Eu spun că i-ar folosi, Adrian. Dadu nu a greșit. Dadu te-a urât. Tu aveai mamă, el nu mai avea; tu erai pe toate televizoarele, el dădea lecții de aruncat mingea.
- Sile, Hai să nu vorbim despre ceva ce nu ne este de nici un folos. Să nu uităm că Dadu este singurul care nu m-a părăsit. Așa cum s-a găsit un singur om din toată lumea asta mare care să-mi ia apărarea atunci când totul îmi era împotrivă… Cel de față…. Restul rămâne o nebuloasă.
- De ce s-a sinucis gagica, știi?
- Boala de care suferea… o stimez pentru asta, nu putea fi vindecată. Să nu omitem un adevăr extrem de important. Colega mea era invidioasă și atât. Nu a divulgat lucruri adevărate… Erau invenții școlărești și nu erau nici măcar ale ei, erau ale fratelui meu de cruce, feblețea mamei…
- Nu-l ierți.
- Nu!… Dacă ar înțelege, i-ar folosi. Dacă nu înțelege…
- Dacă nu înțelege, ce? se înverșună Sile. Adrian, iartă-mă, dacă-l aștepți pe domnul ziarist să bea primul, te anunț că te păcălești. Domnul ziarist are leucemie… Hai noroc!… Adrian, să-l lăsăm pe Dadu cu farmecele lui… Vreau să știu de la tine, simți că ești un om frânt ori nu? Asta doresc să aflu. Iată, există chiar în lumea bună indivizi… invidualități care spun: ce e frânt nu se se mai îndreaptă…
- Și vrei să afli de la mine dacă sunt frânt?
- De ce nu?
- Da!
- Ce da?
- Nu!
- Ne jucăm?
- Ce vrei tu nu se poate. Să-ți spun eu dacă sunt frânt… Sau dacă m-am îndreptat…
- Suntem prieteni? Spune-mi ce simți?
- Sile, ne-ai chemat aici ca să ne anunți că-ți iei tălpășița. Am dreptate? Vrei să fugi din lumea asta? Să nu faci prostia asta… Luptă!
Sile nu-l lăsă să continue:
- Ești out, Adrian. Îmi pare rău. Pentru tine „luptă” înseamnă a mă lua la trântă cu cineva. Să-mi măsor forțele cu unul din afara mea. Pentru mine, dimpotrivă, a lupta înseamnă a fugi cu mine în cârcă. Atunci voi ști când mă frâng. Altminteri, pensie, ajutoare sociale, și medicamente, și plecarea… Și fiindcă veni vorba de plecare, ai văzut porțile acelea înalte din filme? Ce e dincolo, nu se vede în film. Se închid și dincolo nu mai e nimic. Alte lumi, și-n toate adevăruri, și porți înalte, și tot așa mereu, mereu…
- Trist! Am zis eu.
- Domnule ziarist, ce este tristețea? Revin la Grieg al domnului George Banu. Cine e trist? Mic-burghezul căruia îi place pianul lui Grieg? Tatăl bancher al sinucigașei? Adrian? Cine? E trist cel ce nu fuge? E trist cel ce fuge? Cine?
Adrian trecu de partea mea:
- Cei ca tine, Sile. Cei care își caută terenul fugii… Sunt triști cei care fug pe un câmp ales dinainte, cu pericole știute. Fugi, nu-ți pregăti scena!… Nu fugi, Sile. Adună-te în tine. Te găsești și te iei în cârcă, exact cum zici tu.
- Păi asta te și întreb, Adrian! Te-ai găsit? Ești încărcat cu tine? Adu-ți aminte momentul reîntâlnirii tale cu prietenul aici de față. Ați fost ca frații la un moment dat. Nu te-a recunoscut. Chipul tău nu mai exprima nimic pentru el…
Am intervenit de nevoie:
- Sile, astâmpără-te! Privind în profunzime, ai dreptate. Cu profunzimea, însă, te duci pe lumea cealaltă. Ai pus la cale discuția asta și ar fi simplu să te condamn. Cunoscându-ți firea, n-o fac. Suferi! Emani atâta durere că-mi vine s-o iau la fugă. Vrei să fugi. N-o face. Sunt de acord cu Adrian. Fugile astea nu se anunță în ședință…
- Vreți să fugim amândoi?
- .. Nu în altă lume. Nu există altă lume, cel puțin în secolul în care ne aflăm. Îți propun să te însori. Nu pentru că ar fi mai bine. Nimic nu e mai bine în afara noastră. Ci pentru a mări cantitatea de viață pe care s-o diseci… Trăiește! Mori! Urlă!… Fii bucătar de viață și de moarte!…
- Stop!
Adrian, cu suferința veche revenită pe chip:
- Stop!… Sunt frânt!… Mai concret spus: sunt gol! Nu mă mai interesează elevii mei, cărțile mele… Nimic!… Imposibil să mă reumplu cu ceva… A murit în mine ce era viu… Sile, ai dreptate: chipul meu nu mai exprimă nimic. Concret: nu mai exist. Colega care m-a ucis nu mai există. Prietenul care m-a readus în lume nu mă mai recunoaște. Știți ce presimt? Iată, mai simt câte ceva… Simt că pe colega mea eu am ucis-o, așa cum simt că în curând și ea mă va ucide pe mine. Și ea și eu murim de aceeași boală incurabilă, o boală a celor goi în ei… Ne ucide spiritul nostru curat, care nu știe să se murdărească și plătește.
- .. Pot să mă adresez vouă cu „domnilor”? Domnilor, fără voia mea am deraiat discuția pentru care v-am chemat în favoarea cuvântărilor fără rost…
- Adică, zise Adrian, ne-ai chemat la o discuție cu rost și am deraiat într-una fără rost?Așa am izbutit să auzim mersul trenului din vale.
În liniștea în care se auzeau roțile de tren, gândurile mele zburdau la întâmplare de la monumentele ridicate în muzica simfonică de copii între 6 și 14 ani, la năstrușnica emoție scurtcircuitată în mine la vârsta de 45 de ani… Fără să-mi dau seama, am început să-mi depăn gândurile cu voce tare…
Ea aștepta stingheră, rezemată de peretele de sticlă al holului, semnalul de întoarcere în sala de conferințe. Spatele adus – poziția în bancă a tocilarei. Pieptănată cu cărare și codițe cu fundițe. Părea a nu agrea genul de adunare unde fusese invitată. După încheierea lucrărilor, am urmărit-o. Aștepta autobuzul spre Gara de Vest. Discuta cu o doamnă în vârstă. Bătrâna ridica din umeri și nega din cap. „Pot să te ajut?”, am întrebat-o. A acceptat repede, îndatoritoare. Locuia în Sinaia. Fusese adusă cu mașina la Ploiești de directorul liceului. Avea bani puțini; nu se gândise că la întoarcere va lua trenul. Știu eu, cumva, cât poate costa trenul până la Sinaia? Se gândea că, dacă nu-i ajung banii, i-ar putea telefona directorului liceului…
Am condus-o la gară. Banii nu i-ar fi ajuns nici până la Breaza. Casiera m-a făcut atent că trenul tocmai se punea în mișcare. Am luat-o de mână și aproape că am târât-o peste șine. În ultimul vagon am fost luați în primire de un domn cu mutră de om bine hrănit: „Ați urcat fără bilet ori mă înșel eu?” Nu se înșela. I-am povestit pe scurt întâmplarea. Pe platforma dintre vagoane apăru conductorul trenului. Ne privea cu pofta pisicii căreia i-au căzut în față, ca din senin, doi șoricei. „Prefaceți-vă că nu-l vedeți”, ne sfătui insul. „Se ascunde de mine. Fără mine, v-ar fi luat toți banii. Acum e obligat să vă întocmească proces-verbal”.
Era procuror, ceva de genul ăsta. Supraveghea districtul feroviar unde ne aflam. „Ce mă fac cu voi?” se întreba. Privirea îi aluneca de pe albul bentiței de elevă al fetei, cu un strop de cerneală pe marginea de jos, pe șapca mea stil Fidel Castro. Se dumirea despre ce hram purtăm, ca să decidă cum va acționa. Când s-a decis, a zis: „Rămâneți lângă mine. La Sinaia, coborâți ca și cum nimic s-a întâmplat”.
La despărțire ne-am sărutat pe obraji, ca să vadă conductorul cu cine are a face, dar și fiindcă ne împrietenisem. Era brăilean ca și mine. „Ești brăilean!”, s-a mirat. „De ce n-ai spus de la început? Între brăileni există un legământ nescris; se ajută oriunde s-ar afla, necondiționat”.
Pe peron, fata mi-a întins mâna: „Laura. Cum să-ți mulțumesc?”
„N-ai nicio datorie la mine, i-am spus, te conduc până acasă. Vreau să obțin de la părinții tăi semnătura de predare-primire.”
N-avea părinți. Crescuse la bunici, într-un sat de peste munte. Locuia la mătușa ei. Să nu mă supăr. Dacă o vede în compania unui bărbat, tușa va crede cine știe ce. Preferă să rămână cu mine în gară până vine trenul de București. Așa vom fi chit.
O priveam cu coada ochiului. Brațe subțiri, bluza de sub sarafanul bleumarin, împunsă ușor de sfârcuri. Nu purta sutien. Obraji străvezii. Totul în ea era străveziu.
„Nu ești o vorbăreață. Așa-i?”
A confirmat și apoi a revenit: „Nu-i chiar așa, a zis. Când mi-e bine, nu mai scoate nimeni o vorbă de mine. Ce-i drept nu prea mi se întâmplă. De fapt, nu mi s-a întâmplat niciodată…”
S-a întrerupt ca să-mi spună: „Te superi dacă vreau să știu câți ani ai?” „Uau!”, a zis, după ce i-am răspuns. „Ai dreptate, i-am spus: nu mă mai ia nimeni la vârsta asta. Norocul e că sunt deja însurat”. M-a pupat pe obraz, lângă ureche. Apoi, mi-a întors cozorocul la spate. „Acum ești puști ca și mine”.
Astfel transformat, am luat loc pe băncuța de lângă ghișeul unde se vindeau bilete. Așteptam să se rărească îmbulzeala, să pot întreba de primul tren spre București.
„Pari a te fi adaptat atmosferei de oraș”… am observat într-o doară.
„Așa par?” s-a bucurat ea. „Ești primul care o spui. Cu mintea am rămas la bunici. Bunicul știa carte puțină. Bunica nici atât. Bunicii au avut șapte fete și un singur băiat, pe tatăl meu… Trăiau după un răboj doar de ei știut: copiii au voie asta și n-au voie cutare și cutare. La botez se procedează așa, la nuntă așa, și la înmormântare așa. Tot timpul cu răbojul de îndatoriri în față. N-aveau o clipă liberă, vară sau iarnă grea. Luptau cu natura, cu viața, cu bolile, cu necazurile și trăiu bucuriile obișnuite…”
Următorul tren spre București pleca târziu. I-am propus Laurei să o conduc, totuși, până acasă. Aveam timp destul. Pe drum i-am adus aminte că greșisem cu observația privind adaptarea. Cum se descurcă totuși?
„Simplu, a zis, nu mă descurc”.
„Și ce faci? Să nu-mi spui că toată ziua citești…”
„Nu spun… Lucrez croitorie. Visez adică…”
Visa mijlocele de femeie. Grase ca un ardei umplut, scânduri, de-alea plate-plate, ori potrivite. Bunica ei zicea că totul la o femeie este mijlocelul. Iar mijlocelul îl ai cum știi să-l lucrezi, adică să-l îmbraci. La asta lucrează. Desenează rochii, fuste… de toate.
„Avem timp să bem o cafea?”
Parcă aruncasem o cană de apă rece pe ea. A tresărit neplăcut.
„Avem timp să bem o cafea?” mă îngână ea. „Parcă am fi într-un film american… Ai grijă să nu-ți julești genunchii. Ridică-te!”
„Scuze, scuze, scuze! am strigat speriat. Nu-ți fac curte. Sunt reporter”.
„Nu ești actor?”
„Ce-ți veni?”
„Am crezut că ești actor… Dar chiar ești… Joci rolul omului bun… Uneori îți iese, alteori… alteori… dimpotrivă.”
„Dimpotrivă?”
„Nu chiar dimpotrivă, reveni ea. Altceva am vru să zic… Alteori… alteori… nu găsesc vorba potrivită… Sunt urâtă, de ce te porți frumos cu mine?”
„Fiindcă ești urâtă! Chiar foarte urâtă… Aveai niște bani, dai o votcă?”
La restaurant am comandat o porție de clătite pentru ea și o votcă mare pentru mine. Chelnerul a rămas cu carnetul de comenzi suspendat. Aștepta să comandăm ceva mai substanțial. „Votcă fără mâncare nu se poate… Vă las să vă gândiți.”
„Ce impresie ți-a făcut?” a vrut ea să știe.
„Ca înfățișare sau – am arătat cu degetul la tâmplă – la bilă? Ca înfățișare pare un om așezat, calm…”
„Eu îl găsesc haios , inteligent, delicat și… hâtru!” mă încercă ea.
Nu mai știam când glumea și când vorbea serios.
„Acum sunt serioasă. Uită-te la mine!… Sunt serioasă?”
Nu era nici așa, nici așa.
„Te-am rugat să te uiți la mine. Ce vezi? Mă vezi pe mine sau școlărița? Ospătarul a văzut școlărița, și asta dintr-o pricină la vedere: sunt în uniformă de școală. Tu ce-ai face în locul lui? Te-ai burzului? Un tip cu chip de actor de film comandă o votcă mare și școlăriței îi oferă tăiței cu lapte sau clătite, ceea ce este același lucru. Comandai o votcă obișnuită, nu băteai la ochi. O votcă mare e altceva, ascunde ceva… Delicat, ți-a spus să te cari, să cauți în altă parte… Cu el nu-ți merge!”
Fata avea dreptate: un personaj calm, elegant – din fericire -, și bătrâior. L-am întrebat cât este ceasul. N-avea ceas. S-a dus să se intereseze. Am rugat-o pe Laura să comande și pentru mine tot clătite și am plecat. „Mă întorc repede”, am asigurat-o. Am cumpărat un ceas și am revenit. Laura discuta cu insul.
„Am avut dreptate, m-a întâmpinat ea. Domnul Nelu a recunoscut. N-are încredere în tine.”
Am scos cutia cu ceasul tocmai cumpărat și i l-am întins domnului Nelu.
„Vă mulțumesc!”, am spus.
A început să râdă. „Ce-i asta? Un ceas jucărie?
„Nu, ceas de-adevăratelea!”
„Gest frumos, dar nu-l primesc!”
L-a potrivit în cutia de magazin și mi l-a înapoiat. „Aveți bani de aruncat?”
„Nu e cadou, vă asigur, nu e nici răsplată; nu voiesc s-o impresionez pe domnișoara școlăriță…”
„Daʾ ce vreți?”
„Vreau să fim prieteni. Fac o listă cu prietenii pe care vreau să-i știu alături de-a lungul vieții… Vă rog!”
A intervenit și Laura:
„Luați-l, vă rog eu!”
Afară, în mijlocul străzii, eram ca o geamandură în mijlocul mării de vileagituriști. Pe lângă noi, valuri-valuri. Înainte de a debarca în stradă, Laura se prefăcuse că ezită, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva important. S-a abandonat în brațele mele. Senzație ciudată. Luasem în palmă un pui de găină, abia născut. Aspectul de început, al unui ghemotoc galben, mic, dar consistent, s-a topit, de parcă aș fi strâns apă cu pumnul. Laura s-a lipt de pieptul meu: era puiul. Un pui de om. Și-un bibelou fragil, totodată. Fracțiuni de secundă, cu acel „Luați-l, vă rog eu!” se topise în mine. Primise un dar neașteptat care o încremenise în brațele mele.
Avea și ea o listă ca a mea. De fapt, nu era chiar o listă. Era altceva, un ceva doar al ei, un sentiment… Eu strângeam nume pe hârtie, ea aduna în inimă sentimente din care să se nutrească toată viața. Tocmai ce sfârșise romanul „Calvarul” al lui Alexei Tolstoi despre prietenia dintre doi dușmani: Roscin și Teleghin. Îi făcuse dușmani revoluția. Unul alb și celălalt roșu, căsătoriți cu două surori. S-au întâlnit într-o împrejurare când unul dintre ei trebuia să-l trimită la moarte pe celălalt. Și n-o fac, n-o fac… așa… că n-o fac… Iar ea pur și simplu se trezise brusc în urmă cu mii de ani… Nu, nu, nu cu mii de ani calendaristici, cu mii de ani adâncime, acolo de unde izvorăște sufletul omului. Și a plâns și mai plânge ori de câte ori dă cu nasul de prietenie adevărată… „N-ai cum să înțelegi, a încheiat ea. Dacă n-ai trăit ce-am trăit eu, n-ai cum să înțelegi”.
Eram în fața porții unde locuia mătușa. S-a scuzat, mă lasă puțin singur, nu întârzie, o să văd …
„Ei! Ce zici?” Purta o fustă largă, nițel peste genunchi; făcută să i se vadă mijlocul subțire, talia mică, brațele rotunde. Se învârtea în jurul axului. În mâna ridicată, o butelcă de metal – „Cu vișinată”, anunță ea.
Nu-mi plăcea vișinata; băusem o singură dată, de ziua mamei, și-mi displăcuse. Am încercat-o, totuși: sirop leșios. Am rugat-o s-o pună undeva bine, nu știm când și cum ne vine cheful. A înțeles. A deschis poarta, a aruncat butelcuța în iarbă și a revenit, oarecum cumințită.
„Mergem la gară, a zis. Am luat bani pentru taxi, la întoarcere. Tușa m-a rugat să nu te țin mai mult decât ora anunțată. Apropo, ai cumpărat bilet? Dacă n-ai cumpărat, înseamnă că ai avut gânduri ascunse și te spun prietenului tău, Nelu”.
Plătisem costul biletului fără loc; locul urma să-l aflu la ora venirii trenului, după staționarea la Brașov. Venea de la Cluj.
„Mergem la Roscin și Teleghin – ce te uiți așa? Așa-i spun eu locului din fața bibliotecii, unde-i citeam; acasă mă feream de boscorodelile tușii…”
Citisem și eu „Calvarul” lui Alexei Tolstoi. Teleghin și Roscin erau și eroii mei. Am contrazis-o. „Nu se știe, i-am spus, ce s-ar fi întâmplat dacă eroii noștri ar fi trăit împreună și după aceea…”
În jurul nostru, un grup de copii juca „prinselea”; făcuseră din noi paravan. Laura a prins fugarul, l-a trecut în spatele ei, și a intrat în joc. N-am avut încotro; am trecut în tabăra adversă. Roiul de copii a trecut mai departe; noi, Laura cu mine, ne-am prăvălit pe banca pe care o căutam.
„Te rog mult, a zis, trăgându-și sufletul, te rog mult de tot, nu-i alunga…”
„Pe cine?”
„Pe Roscin și Teleghin… Da?… Uite, le fac loc între noi…”
Se apropia ora când urma să ne despărțim, iar eu habar n-aveam cum voi trăi mai departe. Am tras-o lângă mine.
„Ce e? a zis, ghemuindu-se la umărul meu. Sufli greu…”
„Dar, nu-i adevărat, am contrazis-o. Suflu ca și tine. De ce greu?”
Plângea. Îi simțeam tremurul trupului și-i auzeam smiorcăiturile.
Noaptea venea în huruitul roților de tren. Nu putea fi oprită. Laura se gândea la același lucru, fiindcă zise:
„Nu pot să te conduc la gară. Te superi? Nu vreau să ne despărțim. Gara înseamnă despărțire. Și să nu-mi ceri numărul de telefon. N-am împlinit 18 ani. Tu ești însurat. Amândoi creștem. Peste un an, nu vom mai fi aceeași. Mai ales că… nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Roscin și Teleghin dacă ar fi trăit împreună toată viața…”
- Ai terminat? vru Sile să știe. Închid desenul cu povestea năstrușniciei spiritului. Chiar am vrut s-o apuc pe calea pribegiei. Pârâcioasa aia a murit fiindcă avea un spirit curat. Invidia ei era femeiască… și copilărească. Spiritul curat a pedepsit-o… O ierți, Adrian?
- O iert Sile. Dadu, ciudat, el este Omul. Omul. Omul lumii despre care nu știm cât va mai dura. Spiritul curat al invidioasei n-a știut să nu se murdărescă. Și a plătit. Plata îngerilor. Chiar îmi doresc și mie…
- Ce-ți dorești și ție, Adrian? zise Sile. O lume ca a lui Roscin și Teleghin sau o lume ca aceea în care trăim noi acum? Tu știi, ți-ai dat seama că pe aura lumii în care am intrat nu mai scrie capitalism? Scrie: CARE PE CARE.
Sfîrșit.
Aici, capitolul I – Sile, capitolul II – Adrian Chelcea.
