Pătrund anevoie la miez. Prea multe vorbe, Friedrich. Le aleg riscând. Spui tu: „Când ajunse la orașul cel mai apropiat, Zarathustra găsi mulțime de popor ce se adunase în piață. Și se adresă așa către popor: «Vin să vă anunț ce este Supraomul. Ce este omul de mâine. Omul de azi este ceva ce, obligatoriu, trebuie depășit. Voi ce-ați făcut pentru a-l depăși? Preferați să vă-ntoarceți printre fiare, decât să-l depășiți pe omul – funie.
Căci, omul de azi e doar o funie întinsă peste un abis. Între hămesiții de bani și supraomul de mâine. Dacă există ceva măreț în omul de-acum, este că acesta nu există. Este o trecere. O trecere către dincolo, ca punte, nu ca punct terminus, cum credeți cei mai mulți. Iubesc pe cel care știe să trăiască precum un pieritor. Nu-și caută dincolo de stele temeiul de a muri. Ceilalți, din iubire, își maltratează Dumnezeul suind-i în cârcă vrute și nevrute. Pieri-vor de rigoarea celui adulat.
Iubesc pe cel ce se dăruiește cunoașterii până a se uita pe sine. Toate lucrurile sunt la el: cinste, onoare, eroism. Teribilă înfiorare, primejdioasă simțire literară. Se sacrifică planetei. Prin el, pământul va fi într-o zi al Supraomului. Al omului cu o singură virtute. Căci o virtute este mai virtute decât două. E un nod tare. Se așază în fața barbariei.
Iubesc pe cei cu inima și spiritul eliberate, căci totul în ei este al inimii, detaliul ce zorește în el trecerea la viitor»”.
Rostind aceste vorbe, spui tu, Zarathustra privi din nou înspre mulțime și tăcu. „Uite-i, zicea în sinea lui, uite-i cum râd, ei nu mă înțeleg, eu nu am glas pentru urechile lor.
Va trebui, oare, să le zdrobesc timpanele și să-i învăț să-mi dea ascultare cu ochii? În sunetul cimbalelor și-n urletul predicatorilor de pocăință? Al mărginiților? Sau dau crezare numai celui bâlbâit? Și totuși, e ceva de care aceștia se simt mândri? Ce nume-i dau ei lucrului aceluia ce-i face să se simtă atât de mândri?
Ei, da! Cultură! Așa-i zic, cultură! E cea ce-i deosebește de ciobani.”
Cultura este insigna după care se recunosc între ei filistinii. Se cred mai presus decât proștii fără insignă.
„Vine oare timpul când omul nu-și va mai lansa săgeata dorinței sale către mai sus? Iar coarda arcului său va uita să mai zbârnâie? Vă spun, trebuie să ai încă haos în tine spre a da născare unei stele dansatoare. Dar, vai! Vine timpul. Timpul celui mai de dispreț stadiu al omului, al celui ce nu se mai poate disprețui pe sine. Al celui care micșorează orice lucru.”
