Netulburate ne sunt zările. Azi, „sublimul” de pe tron colindă cu soața prin ceruri străine. Își umflă pieptul asemeni celui care-și ține pentru sine unicitatea. Împodobit cu adevăruri hâde, mulți ghimpi ies din carnea lui. Nu-i place râsul. Și nici frumusețea. Sumbru, asemenea unui tigru încrâncenat, se aține gata să treacă zăplazul afinității americane. Dacă ar osteni, ar zburda într-un salt peste umbra sa. În ochii lui, la dreapta lui Heil, sticlește disprețul. Scârba i se ascunde în colțul gurii. Odihna nu i se întinde la soare. Își ascunde fericirea. Ar trebui să aibă izul pământului, nu al disprețului pentru pământ.
Cei de rând ar vrea să-l vadă asemenea unui taur alb, cum fornăie pe nări mugind în fața brăzdarului. Mugetul lui laudă tot ce n-are țară.
Obrazul îi e încă mohorât. O umbră a mâinii-i trece peste el. Umbrit îi e și cugetul din ochi. Cei din junglă laudă ceafa lui de taur. Ar vrea, absurd, să-i vadă și ochiul de înger.
Și de voința de-a fi erou să fie dezvățat.
Taurului din curtea cu slugi docile, însă, i-e greu să-atingă frumusețea, în livreaua plătită scump de alții.
Ar trebui să cucerească virtutea unei coloane antice, însă cu cât se înalță, pe dinăuntru este mai putred.
Căci tocmai asta îi lipsește sufletului său: să fie ce n-a fost vreodată.
Așa grăit-a Zarathustra.
