Aşa cum ştiţi, Nicolae Cristache este jurnalist. Dar, mai presus de toate, este scriitor. Iar acum s-a gîndit să ofere, în special cititorilor Sentinţa, cea mai deosebită spovedanie. Începînd de azi se va prezenta în faţa cititorilor fără arme, fără bagaje, doar cu simţirile şi trăirile sale. Cu suferinţele, cu bucuriile, cu împlinirile şi dezamăgirile… Nu rataţi! (Talida Covaci)
Martie cu fundu-n sus/Unde să fug?
Am 79 de ani. Puțini mă mai văd. Încă și mai puțini mă aud. Cel ce-am fost nu eram ce credeam. Cel ce sunt, abia mă nasc. Și nu sunt sigur: urc dintr-o lume care a fost? Pogor dintr-o lume care va fi?
Urmam drumul care urca de la mine de-acasă spre maidanul de la poalele dealului. Era 22 martie și din ce în ce mai frig. Ninsese două zile și va mai ninge. Vârful de ninsori mari era anunțat pentru noptea ce urma.
Acoperișuri albe. Grădini înțepenite sub cerul posomorât . Rigola cu apă puțină era înghețată. În cealaltă, apa din deal, năvalnică, șuiera vesel. Țipenie. Ieșisem la plimbarea de dimineață cu Pablo și Maxi, prietenii mei câini.
La marginea maidanului am ridicat mâinile în semn de salut. De cealaltă parte era casa Cocuței și a lui Doru, prieteni de ocazie. Știam: femeia își bea cafeaua în bucătărie. Geamul ferestrei dădea spre maidan. Privea cerul și bălăriile până uita de ea. Când și când doar, trecea ciobanul cu oile lui.
– De o bucată de vreme, îi povestise Talidei, a început să apară domnul Cristache cu cățeii. Îi aștept dimineață de dimineață; îi văd urcând, oprindu-se… Aștept să-mi facă un semn – până acum, n-a fost să fie!
Ridicasem mâinile în orb. N-o puteam vedea. Fereastra era închisă. Făptura Cocuței, dacă era în bucătărie, la masa din fața ferestrei, se topea în matul geamului. Îmi făceam doar datoria.
Veni timpul să mă întorc. La cotitura din dreptul casei mele se deslușea suind spre mine silueta unui bărbat care se întorcea de la cumpărături. Cu rucsacul în spinare – Luigi, desigur, bărbatul Cristinei, bucătăreasa de la Bali-SPA.
– Bună dimineața, domnule Luigi!
– Sănătate!
De ani buni, urările de bună întâlnire erau singurele vorbe pe care le schimbam între noi, împreună cu întrebarea lui: „Care dintre căței este Pablo?” Cristina, bucătăreasa, pesemne, îi povestise de slăbicunea mea pentru Pablo.
– Care este Pablo?
Auzindu-și numele, Pablo se oprise lângă el; aștepta să fie mângâiat. Frumos ești Pablo, zise, ca să nu riște o posibilă reacație câinească în cazul că ar fi întins mâna spre el. Sănătate!
– Zi bună!
La întoarcere, Pablo și Maxi se călcau în picioare care să ajungă primul la poarta înaltă, în fier forjat și beton, a domnului Bebe, chiar vizavi de casa noastră. Dincolo de poartă se înălța cât Titanicul vila vecinului născut din spuma libertăților oferite de noul regim politic. Nu-i cunoșteam opțiunile politice. Imediat după descălecare, i-am întins o carte, ultima mea carte, în semn de bun venit. Robotea ceva în curte. A luat cartea, fără să se uite la ea, a așezat-o alături.
– Nu mă prea omor cu cărțile, a zis. Mulțumesc.
Maxi și Pablo amușinau pe sub breteaua de fier care susținea poarta. Așteptau reacția convivilor lor de dincolo. S-au pus pe lătrat amândouă porțile cu o poftă imposibil de reprimat cu vorbe. M-am îndreptat spre ai mei cu palma ridicată a amenințare. Maxi s-a îndepărtat imediat. Știa din experiență ce înseamnă mâna ridicată. Pablo s-a oprit. A ridicat mirat privirea mine. Era ceva nou pentru el. Nu se dumirea.
– Te iubesc, prostule, ce nu înțelegi?
S-a îndepărtat, totuși, de la poartă, neconvins, anevoie… Așa, de dragul meu.
Maxi căuta un loc de refugiu; nu este câinele meu. Îl am doar în grijă. Stăpânul lui, Romică Andrei, inginer boier, s-a stabilit în Ploiești, întors la nevastă, după 18 ani.
Talida auzise lătrăturile „copiilor” ei și ieșise pe prispă. Simțindu-i prezența, amândoi cățeii au luat-o la goană spre casă. Așteptau să li deschidă poarta, fluturându-și cozile a nerăbdare. Coada lui Maxi, mai vânosă; corp lung ca un burduf, picioare scurte, cu labele întoarse spre afară. Pablo, dimpotrivă, un prințișor. Corcitură de brack danez cu dalmațian, pistruiat,urechi lungi, blegi și labe de gazelă. Îl crescusem de când mânca doar lapte.
Începuse să ningă. Fulgi rari, ușori. Copacii din curți, resemnați în primăvara furată lor. Ger de crăpau pietrele. Talida, frumoasă. Și subțire. Silueta-i cunoscută se apleca să umple blidurile cu lapte. Capul ciufulit și mai ciufulit, gât subțire peste capodul de pluș îmbrăcat peste pijama, picioarele goale în papuci. Fără efuziunea cu care-și primea de obiceii favoriții , gesturile potolite ascundeau o durere vinovată.
Brusc, fără nicio avertizare sau vreun motiv de care să am cunoștință, Telecom îmi blocase telefonul mobil; nu mai puteam suna, nu mai puteam fi contactat. Strădaniile ei, ca de obicei, extrem de sigure, rămâneau în van. Suferea. Mă vedea umilit. Neputincios, eram obligt să mă supun unui abuz. Precaută, propunea să urmez procedurile înscrise în contract.
– Adică, ripostam, să fac ce? Să mă înscriu în audiență? Să fac reclamație standard? Ei mă umilesc și eu să fac pe înțeleptul care cedează? Vreau să-mi redobândesc demnitatea terfelită prin luptă, nu prin cereri birocratice. Nu cerșesc bunăvoința…
– Ei vor câștiga oricum, zicea. Sunt puternici…
Eram în mijlocul unei piese de teatru în care eu, de fapt, nu aveam niciun rol, nici măcar pe cel de victimă sau figurant. Nu existam. Se trecea prin mine, de parcă aș fi fost invizibil. Puteam urla, plânge, râde, înjura – pumnii îmi erau de vată, vorbele, vânt. Dar pluteam. Și când n-am mai plutit, am rugat-o pe Talida să caute fișa standard cerută de onorata instituție în caz de renunțare la contract. Obțineam ce-aș fi obținut și prin luptă, anularea contractului, cu un posibil bonus material, care nu mă interesa. Fără luptă, tot ce-aș fi putut obține în plus era răzbunare și interes material. Am ales gestul prin care îmi mențineam echilibrul: am trecut cazul la spate. N-am vrut să mai știu de el. Ea a zis: „Da, bine! Când te-ntorci de la plimbare, mă îmbrac și plec în târg să caut o altă firmă”.
Văzând-o că se îmbracă, Pablo și Maxi s-au pus pe ce știau ei cel mai bine să facă: să zburde dintr-o cameră în alta, să sară când pe mine, când pe ea, siguri că o vor lua iar din loc. Între timp se pusese pe iernat. Viscolea în toată regula. Grădina, nu tocmai mică, aproximativ 2000 de metri pătrați, se înveșmânta alandala cu orice arăta a fi alb: nea, gheață, viscoliri. Spre bucuria ei. Avea parte, în sfârșit, de o iarnă adevărată. O urmăream printre țambrele gardului: întinerită, scurtă roșie din stofă pe umerii înguști, picioare lungi în ginși mulați, capul descoperit, fața semețită în bătaia înțepăturilor reci. Cățeii o urmăreau de-a lungul gardului; o încurajau cu cozile în vânt.
În casă, rămas în ciorapii groși de lână – îi port atât iarna cât și vara -, l-am luat pe Pablo lângă în mine în pat; eu, cu privirea pe dreptunghiurile celor două ferestre. Prin ele, viscolul își făcea mendrele pe ramurile bradului și ale mesteacănului, falnicele mele plantări în anii de când mă stabilisem în Cornu. Pablo, lungit lângă mine, cu capul pe pulpa mea, sforăia ușor, tihnit. Universul curgea îngust printre perdelele galben-maro.
Lacrimile curgeau pe obrajii mei, neprovocate de nimic, ca și imaginea din dreptunghiurile ferestrelor. Nu le chemasem, nu le puteam opri. Băteam cu ele la uși nevăzute, doar-doar se va ivi careva, îmi va întinde o mână și vorbindu-mi, îmi va spune, luptă, hai, eu te înțeleg! Un funcționar având în spate o instituție multinațională a hotărât să îți blocheze telefonul. Fără niciun motiv, doar de el știut, fără niciun fel de atenționare și, acum, pentru a-l repune în funcțiune, pentru ca tu să reintri în drepturile tale contractuale, ești obligat să faci cereri peste cereri ca să obții liberă trecere prin toate vămile birocrației, să telefonezi și să nu ți se răspundă, să scrii și nimeni să nu te ia în seamă… Încearcă totuși… Uită nebunia veche!
…
– Aveți martori? mă întrebase atunci judecătorul. Cum să vă cred?
– Martoră îmi este logica și legea,răspunsesem.
Mersesem apoi la instituția numită „Avocatul poporului”. M-a primit un vicepreședinte. Nu înceta cu laudele. Că dacă țara, spunea, ar avea mai mulți oameni ca dumneavoastră, ar izbândi rațiunea, ar fi mai puțină suferință și liberi,cetățenii s-ar dedica celor esențiale în lume. M-a sfătuit să scriu toate cele povestite și să trimit textul pe e-mail, lui, personal. Cu numele celor doi polițiști, cu date concrete, zi, lună, chiar și cum era vremea… Încurajat, am crezut de cuviință să cer sprijinul lui Cozmin Gușă, pe atunci șef de partid. Am vorbit aproape o oră în fața lui Dan Diaconescu la postul de televiziune OTV. Adrian Păunescu a intervenit în direct. Supranumisem acțiunea „STOP UMILIRII”! Adrian a vorbit despre ea în parlament. L-am sunat pe Teodor Meleșcanu. I-am propus înființarea în toate organizațiile liberale din țară a unei structuri „STOP UMILIRII”, pentru tot cetățeanul umilit.
– Veți câștiga alegerile, i-am profețit.
S-a bucurat. M-a rugat să-i fac o schiță de proiect.
Exact ca-ntr-o piesă de teatru,replicile odată rostite, piesa s-a încheiat, fiecare și-a văzut de treaba lui. Îmi fusese rușine de mine multă vreme după aceea…
Asta fusese nebunia care aprinsese în mine dorul de altă viață și pe care aș fi repetat-o dacă s-ar fi găsit careva să se adauge sforăitului lui Pablo și să mă cheme la trântă cu morile de vânt.
Fereastra primea rafalele viscolului cu serenitatea celui care se apără cunoscând sfârșitul. Eu mă gândeam la drumurile impracticabile. Am încălțat cizmele și am ieșit în stradă. Pablo, temător, n-a îndrăznit să mă urmeze. A făcut-o Maxi. S-a descotorosit de pături, le-a întins pe prispă, s-a scuturat și a pășit în noian cu verva-i cunoascută. Ulița, pustie. Puțini îndrăzneți. Doar bătrâna pe care o întâlnesc în fiecare dimineață. Căra două sacoșe cu pâine, pentru omul ei, paralizat în pat, și animalele din ogradă.
– Bună să vă fie inima, a zis, răspunzând salutului meu. Ați ieșit la plimbare?
– Nu tocmai… Să vă ajut!
Talida nu se vedea. M-am întors în casă. Puteam fi sunat pe telefonul fix, o unealtă pe care n-o mai folosisem de ani. Nu mai știam nici ce număr aveam. Țârâitul telefonului și osteneala de a-l găsi; îl exilasem la piciorul biroului meu, lângă router.
Talida:
– Am semnat contractul în alb, e OK!…
– Vino acasă!
– Ești mulțumit?
– Foarte!
Știam ce clopoțel zbârnâise în căpșorul ei. În fața laudelor unuia sau altuia, din ce în ce mai puțini, îi spusesem că eu nu cred decât într-un singur fel de laudă, acela când noaptea, la trei dimineața, sunt sunat de un prieten care-mi spune: „Bătrâne, tocmai am terminat de citit cartea ta. Cine are suflet nu se mai desparte de ea. În rest, pentru cele mai puțin bune, lăsăm pe altădată”. Semnase în alb; ce-i drept nu era ora trei noaptea. Nu găsise alt șoc. Descoperise felul de a fi credibilă. Mă descotorosise de stresul căutărilor de necunoscător, mă eliberase în liniștea de care aveam nevoie. Foiala lui Maxi de dincolo de ușă, lătratul lui Pablo în pat, mă trimiteau la fereastră. Ciuful gol prin vârtejurile de zăpadă, mantia roșie ca soarele în asfințit pasul viteaz, sfidător, mâna ridicată a salut și cealaltă cu telefonul la ureche… I-am lăsat pe căței să primească darurile trediționale, cremwurști, și am așteptat-o în ușă. Radia, obrajii în ton cu mantia:
– Sunt fericită! Am retrăit clipe din copilărie. Fulgii sunt vestitorii mei de bine, de frumos…
Am ajutat-o să-și scoată ghetele, ghetuțele de copil mai exact, niște încălțări de pitic, piele neagră cu borduri și șireturi galbene, în ton cu mănușile de bebe cu desene din Disnayland.
– Am semnat cu Akta, zicea și ochii îi râdeau, e un lucru bun, în 15 zile vom avea totul reinstalat, internet, televizor, costuri mici, de trei ori mai mici decât la Telekom…
Din curte răzbăteau zgomote de lopată. Ninel își ținea promisiunea. L-am recunoscut după indiferența lui Pablo și Maxi în fața unei prezențe străine. Oricine altcineva ar fi provocat rafale de lătrăturiri, de la poartă la prispă și pe prispă. Am ieșit să-i mulțumesc.
– Domn Cristache, eu când pot să ajut, ajut nerugat. Acum vin de la soția lu ăla mortu, văr cu Andrei…
Eram sigur că i-ar fi făcut plăcere să fie cum spunea el lăudându-se. Se vedea în stare de așa ceva, doar că în afară de mine, pentru toți ceilalți lucra pe bani.Nu-și dădea seama și-l credeam. Nici eu nu-mi dădeam seama că și o minciună răscolea în mine emoții care abia așteptau să se dea în stambă. Eram bolnav. Fără refugiu. Ca întotdeauna. Funcționarei Telekom, dacă aș fi fost întrebat, nu i-aș fi cerut concedierea. Acest refugiu îmi era interzis de fire. Unde să fug?…
Voi continua.
