Retras la margine de lume, țărmul vieții se depărta cu fiecare zi. Îl vedeam tot mai confuz. Lumina zilelor pălea. Nopțile – o peltea neagră. Eram tot mai singur. Ca vântul îmi trecea prin memorie numele meu. Ca să mi-l amintesc, aveam nevoie de un reper. Cum ar fi o piatră de mormânt într-o lume moartă. Totul era nimic. Doar veșnicie și relația unde-i bine e și rău. Și unde-i rău, musai să fie și bine. Și aș fi alergat după fluturi. Cu un băț c-o o traistă-n vârf, ca-n vremurile de altădată…
Și melodia Für Elise a telefonului mobil.
– Alo!
– Salut!… Sunt fata fără nume. Mâine-i Crăciunul, la mulți ani!
– Fata fără nume și mai cum?, am glumit eu.
– Nu mai ții minte ce-ai scris? N-au trecut decât 20 de ani…
– O clipă!
Cineva se juca, acum, cu mine. Nuvela mea din urmă cu 20 de ani, cu o fată fără nume, într-adevăr, se chema incitant pentru o puștoaică pusă pe șotii: „Iubire suspendată”. La Sinaia, două ore cât o epopee. O cunoscusem în tren. Ea se întorcea acasă de la reuniunea premianților. Eu plecam aiurea.
Am pus-o, totuși, la încercare pe cea de la telefon. Am căutat volumul cu povestirea de demult și i-am citit sfârșitul, respectiv, i-am citit vorbele rostite de ea la despărțire:
– Nu pot să te conduc la gară, nu te superi. Nu vreau să ne despărțim. Gara, pentru mine, înseamnă despărțire. Nici numărul de telefon să nu mi-l ceri. Eu n-am împlinit 18 ani, tu ești însurat. Amândoi creștem. Peste un an numai, nu vom mai fi niciunul același….
– Stop!… Ai uitat ultimul rând, îmi aminti ea, acela unde eu ziceam: Mai ales că nu știm dacă personajele din „Gară pentru doi”, care ne legaseră au trăit, apoi, împreună. Toată viața.
– O, ia, ia… nu m-am lăsat eu tras pe sfoară. Ești profesionistă. Altceva mai știi?
– Cum să nu? Alexandru cel Mare, cu al său „Am avut totul și totul era nimic!” Am asurzit de câte ori ai repetat în scrierile tale zicerea asta: „Am avut totul și totul era nimic!”.
– Ce vrei?
– Ți-am zis: mâine-i Crăciunul. Ziua ta. La mulți ani!
– Mulțumesc. Și altceva?
– Ce faci diseară?
– Mă culc!
– Cu cine?…
Și gara din Câmpina. La ora aceea – pustie. Frig strașnic. Pe pragul ușii de la intrarea în cârciumă erau împrăștiate cioburile de la geamul spart al oberlichtului. Înăuntru – lumini stinse; n-aveam cu cine schimba o vorbă. Printre șinele din perimetrul neluminat, silueta ca o umbră a ceferistului ciocănind, etern, roți de locomotivă. Un câine părăsea incinta, cu coada pleoștită; nu mai avea nicio așteptare. La câteva zeci de metri în direcția București, semaforul de serviciu își schimba luminile; rămâneau intermitent cele cu roșu. Întârziasem un pic mai mult din pricina motorului Daciei nu îndeajuns de strunit pentru ger. Pe al treilea peron, silueta zgribulită într-un pardesiu lung, asemenea sperietorilor de ciori din câmpuri. Nu-mi putea sugera nici dintr-un prea plin de dorință ființa pe care o așteptam incitat. Desigur, nu venise. Și de ce-ar fi venit? Avea cel mult 38 de ani. Cam pe la jumătatea vârstei mele. Chiar și în aritmetica mea mult aproximativă. Pe culoarul vagonului arhiplin, când ne cunoscusem, privirea-mi rămăsese agățată de contrastul dintre feminitatea gâtului și corsetul cazon al uniformei de liceeană. Acum, acolo, pe peronul al treilea, zgribulită în uniforma sperietorilor de ciori, nu putea fi aceea, nici dacă ar fi trecut o mie, nu douăzeci de ani.
Mânuța din mâneca largă a paltonului, care flutura spre mine, pentru a-mi atrage atenția, nu putea fi decât de prost augur, atât de prost augur, încât am rămas țintuit locului. M-am dezmeticit doar când am văzut-o țopăind vesel peste șinele care, la rândul lor, rămăseseră fără replică.
Acasă, nu știam cum s-o feresc de privirea lui Adrian. Venit la mine să mă roage să-i împrumut o sumă neînsemnată de bani – datorie pe care trebuia s-o achite neapărat în acea seară -, s-a obligat să dea o față umană harababurii a ceea ce vedea:
– Dă-o dracului, omule, primești o muiere, nu o capră!
Iată, era mai rău decât o capră. Adrian m-a luat de-o parte. Are nevastă-sa o perucă mișto, păstrată de la balul de absolvire în care jucase rolul vrăjitoarei. He, he! omule, nu o poți folosi fără perucă. Îmi venea să-i cer înapoi suma tocmai împrumutată. Mi-a luat-o înainte: mâine spre prânz ai banii înapoi… Și peruca, he, he!…
– He, he… i-am îngânat eu râsul. Ceea ce vezi tu este fantoma… După întâlnirea cu originalul, n-am mai fost niciodată îndrăgostit…
– Cum să nu? Cum să nu?… Chestie de vârstă…
– Despre mine vorbiți?
Capul gol. Rasă chilug. Picioare goale în papuci vechi de-ai mei, tăiați pe jumătate. Bluză cu mâneci scurte. Vechii sânii, admirați de mine, ca să vezi! nu mai erau. Venea de afară. Nu voise să folosească toaleta din casă.
– Brrr!, făcu Adrian.
Vederea-i trecuse peste sânii nefirești – el, care tocmai vorbise de vârstă. De la capul ras, privirea i se oprise la picioarele goale pe un ger de crăpau pietrele. Plecă privirea vădit ironic. Fantoma îi întinse mâna, bucuroasă de a fi întâlnit pe cineva pe placul ei. Se prezentă:
– Ta!
– Ma! răspunse Adrian batjocoritor. Nu era chip să ia arătarea în serios, în ciuda precizăriilor mele de mai înainte. Ia, o parașută, acolo!
– Putem face schimb, propuse ea. Iau eu „Ma” și dumneata treci la „Ta”. Vom face un cuplu unitar: MaTa, sau Mă-Ta, cu cratima cuvenită, alegeți!
Moda cu telefoanele video nu fusese încă adoptată de Adrian, deși în comună doar pensionarii mai rezistau, și nici aceștia foarte deciși. Dacă foștii analfabeți se primeniseră, ei, pensionarii de ce ar refuza? Doar așa istoria imaginilor n-a putut reține siderarea umană în forma ei cea mai sinceră.
– Chiar așa o cheamă, Ta, am intervenit eu, pentru a limpezi actualitatea momentului.
Adrian primi sărutarea pe frunte și se ameți și mai adânc. Îi căuta buzele. Ea i le oferi doar după o mângâiere pe creștetul capului. Bătaia în geam nu putea fi a altcuiva decât a doamnei Cici, soția lui Adrian. Soțul își uitase mobilul acasă, lucru neadmis în relația lor. Când dispari, așa, pe neanunțate, iei telefonul cu tine, să știe omul unde te găsește. TA îi ieși în întâmpinare, scuzându-se:
– Tocmai ce m-a sărutat soțul dumneavoastră, o anunță, ea. Doar așa v-am recunoscut. O sărutare de nota 8. Cu plus. Poate mai mult…
– Adică? se nedumiri Cici. Dați note? Sunteți profesoară?
– Cald, cald…se juca Ta. Numai învățătoare…
– Nu înțeleg… Jucați o piesă de teatru?
– Se filmează, doamnă. Din păcate, fără camere video… O clipă, ceru ea.
Cât lipsi, doamna Cici vru să știe cine-i „mumia”. Nu primi informația, și-l repezi pe Adrian: Fu nevoie să îmbătrânesc, bărbate, ca să aflu că ai umor. Ta reapăru din camera din față, unde-și lăsase micul bagaj, cu o butelcă de metal. Aceeași din urmă cu 20 de ani.
– Vai, dar nu trebuia!, își reveni doamna Cici. Am nimerit ca musca-n lapte. Vă rog… Nu, nu… Nu vreau să deranjez. Nu știam unde-i nerodul meu…
– Ați aflat, doamnă. Bucurați-vă, e întreg, sărutat și cu simțul umorului resuscitat… Cât timp mumia, adică eu, desfundă clondirul, săriți-mi în ajutor cu niște pahare… Și nu vă descălțați, simțiți-vă ca acasă… Scuze, poate acasă vă descălțați…
Încet-încet, cortina continua să se ridice. Vedeam scena din trecut: grădinița din fața casei cu mușcate în ferești, fusta largă, mijlocul subțire al elevei-premiante, brațe desenate, mâna stângă ridicată, cu o butelcă de metal în vîrf. Vișinată, anunțase ea. Nu-mi plăcea vișinata. Băusem o singură dată, de ziua mamei. I-am zis să o ascundă undeva bine, nu știm când o vom căuta…
Și doamna Cici, pentru întâia oară, cu garda jos. Și fără halat alb. Acasă, ca și pe stradă, se vedea în halat imaculat chiar și sub umbrelă. Lucrase într-un laborator. Era o „doamnă”. Port-drapelul familiei. Șef de orchestră. O luase pe Ta drept o colindătoare întârziată.
– Vai, dar nu trebuie!…
Doamna Cici căuta acum un supus bine strunit.
– Bărbate, se întoarse ea spre Adrian, șapte și cu unu, opt. Vizitele scurte…
Ta o confirmă, dar ținu să-i amintească totuși:
– Ca și cele lungi…
– Ca și cele lungi, adăugă automat doamna Cici, fără a bănui ce urmează…
– Sunt plăcute, ori dimpotrivă. Dacă-s făcute cu inima deschisă. Ca inima mea, de pildă… Și a domnului Adrian… Amândoi am venit să colindăm.
Doamna Cici, iată, tocmai primise confirmarea că, pe ea, prima impresie nu o înșală niciodată. Avea de-a face cu o colindătoare. Zise:
– Halal!… Da’ cum?… Adrian, treci imediat acasă!
Adrian se grăbi să-i facă pe plac. Cu străinii de față, nu ieșea din vorba ei. Recupera acasă cu înjurături de mamă, grijanie, catapeteasmă, gura mă-sii, proasta dracului…
I-am atras atenția lui Ta, pe tonul celui care n-ar dori să o spună, dar o spune:
– Ți-ai făcut deja un dușman. Cici nu iartă niciodată.
– Cine-i cere iertare?
– Nu obișnuiești?
Se strofoca să învingă înțepeneala dopului de peste 20 de ani, credeam eu. I-am amintit:
– Ai uitat că mie nu-mi place vișinata?
– N-am uitat, fii liniștit!… Cu vișinata care nu-ți place am fost deflorată. Și nu de un singur bărbat.
– Mulțumesc!
– Pentru puțin. Totuși, de ce politețea asta?
– Ai venit gata deflorată.
– La cât de urâtă sunt, trebuia, n-aveam de ales.
Gustă lichidul dinăuntru butelcuței; strâmbă din nas.
– Bei sau te culci cu mine. Nu merg ambele. Trebuie să alegi.
– Am o pălincă bună…
O fixam îndelung cu privirea. Morfolea ceva în gură. Ca un răspuns. Mai sus, ochii ei îmi spuneau altceva. Doi cărăbuși speriați. Umezi. Desprinși din nămolul cearcănelor mari. Pomeți egali, feminini. Gropițele din obraji încadrau o gură cu buze subțiri. Încăpățânate. Neînvinse. Ambițioase.
Și vocea lui Adrian care-mi zicea că voi avea nevoie de o perucă, altminteri îmi pierd vremea de pomană. Observația lui își găsea temei, una-două, în chilugeala deformată din ceafă. Și-n aspectul de africană înfometată. Biafreză. O vedeam deasupra mea; îi simțeam ascuțimea oaselor… Ce era de făcut? După plecarea vecinilor, rămăseserăm în hol… Ca-ntr-o busolă fără semnal. Din când în când doar, sentimentul că se urâțește… Ca și cum ar mai fi fost posibil. Ajun de Crăciun. Unde era premianta cu prospețimea celor nici 18 ani? Ce se petrecuse într-un răstimp de 20 de ani? De ce venise? De ce la mine?
– Așa, am zis.
– Așa ce?
– Ai venit…
– Nu încă. În camera unde m-ai „încartiruit” e dulapul. Am voie să mă uit în el?
A revenit repede. Între timp, trecusem în camera mea de lucru. Îmbrăcase o bluză de-a mea de pijama. Goală în ea, cu poalele puțin peste genunchi, și nasturii prinși aiurea.
– Ce e? De ce te strâmbi? E cămașa ta. Ar trebui să-ți placă…
– Nasturii…
– O, da, nasturii! Vrei să m-ajuți?
Ca să-mi vină în ajutor, și-i desfăcuse. Urma să-i potrivesc eu. Cu brațele sus, ca răstignită, aștepta. Priveam locul rămas dezvelit ochilor mei. Pielea fină, bine întinsă în jurul buricului. Vedeam ceva pentru întâia oară. Era femeia! Linii sacre coborau până deasupra pubisului. Și de acolo, în pante domoale, bucovinene, urmau, încărcate de dorință, sensul din imaginația mea prinsă brusc în ambuscada femeii. Mi-a blocat mâna ce pornise instinctual spre locul de atracție.
– Oprește-te, te rog! Deschide ușa… Vino! Capul sus!… Mai sus!… Închide ochii!…Așa, așa… Deschide-i!… Ce vezi?
– Infinitul!…
Mi-a căutat mâna. Cu ea a apăsat buricul ei, apoi pe-al meu.
– Niște burice, numite stele, ca astea din mâna mea. Burice în Cer – Burice pe Pământ. Infinituri de burice. Planeta de la marginea sistemului nostru planetar e Pluto. Cea mai mică planetă din Sistem este guvernată de aceleași legi. Eu sunt Pluto. Pluto cel mic, Cea mai insignifiantă planetă din Cosmos. Micșorează-mă, dacă poți. Crește-mă, dacă poți. Strâmbă-mă, dacă poți. Dă-mi altă viață, dacă poți… Ce poți face e să modifici mereu proprietățile lui „bine” și „rău”… Vreau să mă fuți. Nu sex, nu iubire, nu culcă-te cu mine… fute-mă! Și bagă la cap. Eu, insignifianta, sunt produsul legilor care guvernează întreg Infinitul. Sunt egală cu Soarele. Ce simt eu, simt miliarde de mii de miliarde… Simt că rotunjimea brațelor mele cere mângâierile tale… Lasă mâna liberă. Simți o căldură nouă? Este căldura coapselor mele. Este topirea căldurii mele în căldura ta excitată. Intră ușor în mine. Îți simt penisul trezit la viață. Pătrunde-mă!… Mai adânc… Mai… Sunt toată a ta. Ești al meu. Te-am găsit. Te-am așteptat…!
Și Für Elise. La ora aceea nu putea telefona decât sor-mea.
– Alo!
– Dormeai?… A plecat paceaura?
– Am înțeles, ai vorbit cu doamna Cici… Ați discutat până acum…
– N-am vorbit cu nicio Cici. Ce crezi?… Mă rog… Am vorbit, dar a vorbit-o de bine… Ea credea că-i o colindătoare. Nu Cici mi-a deschis ochii… Am cunoscut-o personal. S-a ținut de capul meu… Și nu o singură dată. Nu știa cum să ajungă la tine. Am primit-o, căci de… Mă știi… Până la urmă tot am dat-o afară. E cunoscută în Sinaia ca un cal breaz. S-a lăsat de facultate și a trăit din pensia lu’ mătuși-sa. E una din alea care se fut la gard. Întreab-o! Să vedem, are curaj să mărturisească?… Numa’ să nu-i spui că știi de la mine… Doamne ferește!… E-n stare să-mi dea foc la casă…
– Ai ciufulit-o?
– Da’ cum? N-a scăpat. I-am arătat ce pățește dacă nu te lasă-n pace.
– Deh, paceaură!
– Nu glumesc.
– Dar știi ce înseamnă…
– Nu-s așa deștept ca tine… N-a plecat. E lângă mine. Vrea să vorbească și ea cu tine…
– Nuuuuuuuuuuuuuuu!
A închis. Ta se înveselise.
– Să nu mă înțelegi greșit, a zis. Nu sunt deloc veselă. Mă amuză calmul tău. Mă amuză, dar mă și întristează. Mă întristează pentru că n-am fost în locul tău… În locul tău, Pluto ăl mic ar fi recurs la una din legile Universului…
– Zi o dată!, am repezit-o eu.
– Ce să zic?… Nu mai zic nimic…
– Minte?
– Da!
De data asta, am rămas mut. Am spus într-un târziu:
– Adică nu te futeai la gard?
– Ba da. Asta făceam. Căutam… După cum vezi, n-am găsit…
– Tu, premianta liceului… Ce s-a întâmplat cu facultatea…?
– Cu facultatea?… Tot premiantă, în anul întâi, la Istorie…
– Și?…
– Și asta a fost. Unchiul pornise spre Suedia… Presupun acum. Cu actul de proprietate al casei pe numele fiicei lui din prima căsătorie… Mătușa, pe moarte, doar cu mine… Nu i se dădeau mai mult de trei luni… Un sfârșit sigur și luminos. E adevărat, și ea și eu eram fără niciun venit. A trebuit să muncesc.. Ziua aveam grijă de muribundă… Lucram noaptea… Asistentă…Infirmieră, de fapt… Oleacă la gard… Mătușa cu atacuri de Alzheimer și Parkinson… Și, așa, 20 de ani…
– Unde locuiești?
– Bună întrebare… Acum abia am un răspuns mănos: pretutindeni… Sunt pretutindenară… După moartea mătușii, în prima noapte, venind de la spital, mi-am găsit toate lucrurile aruncate în stradă… Și un bilețel însoțitor, în limba suedeză, jumătate, cealaltă jumătate era în engleză…
– Și ți-ai adus aminte de mine…
– Invers… Atunci te-am uitat… Nu mai știam de nimeni, după ce, 20 de ani, nu plecaseși o secundă din sufletul meu… Azi, gândindu-mă eu, în sfârșit, să fac ce fac toți oamenii de Crăciun, n-am găsit nimic. Pustiu!… Doar… deodată… știi cum e… vezi pomul din curte, cel sub care ai visat, ai sperat, ai murit… Erai TU… Iartă-mă o țâră, trebuie să fac pipi…
– Nu ieși afară! am strigat. Te vede doamna Cici… Nu-i oferi o bucurie, nu merită…
Ultimele cuvinte au rămas în aer… Ieșise deja. Goală, în cămașa mea de sindrofii, picioarele goale, capul descoperit… Am ieșit când m-am auzit strigat. Dansa pe peluza din fața casei, cu mâinile ridicate, palmele deschise, pentru a primi primii fulgi ai anului. Ningea… Râdea…. Râdea… Dincolo, departe, țărmul vieții, nu știu cum, parcă se apropia…
Și a doua zi dimineață… Genunchii ei, puțin peste marginea dormezei… brațele-i goale în bunda mea din adolescență, fără mâneci, gâtul subțire, capul chel… lampa de veghe stinsă. Nu mi se mai întâmplase… Radio România Muzical – Muzica Viva. Radioul funcționase toată noaptea; statueta africană, de abanos, pe eseurile lui Montaigne, prin ușa deschisă a dormitorului; fereastra din camera mare desena râvna unui răsad de salcie de a se ține verde; pereții verandei, de sticlă în totalitate, anunțau, cu vigilență calmă, trezirea …
– Ce-i cu tine?, am întrebat-o.
– Somnorosule!… Hai, trezirea!…
– Pleci?
– Plecăm.
Magazinul de confecții era aproape gol. Nu-i cunoșteam gusturile. Am lăsat-o de voie, să se descurce. Căuta ceva care să înlocuiască paltonul zdrențăros din orice unghi l-ai privi, lung, negru și vechi. I-l dăduse o vecină după ce aflase că pleacă cu trenul. Vânzătoarea negocia cu o doamnă fără vârstă. Etern frumoasă, îngrijită, curată. Voia un preț mai mic pe o geacă obișnuită. Vânzătoarea o asigura că nu poate; nu că n-ar vrea, prețurile sunt fixe. Ta, cu urechea la pândă. După plecarea doamnei eterne, Ta a venit la mine.
– Nici eu n-am atâția bani. Mă ajuți?
A insistat să-i fie ambalată cumpărătura, în ciuda insistențelor mele de a o îmbrăca pe loc.
A luat-o la fugă cu pachetul în brațe. Urmăream scena prin geamul vitrinei. Se postase în fața doamnei în așa fel încât nu era posibil un refuz. M-am grăbit s-o ajut. O cunoșteam din vedere pe femeia țintuită, aș fi găsit un motiv plauzibil. Când m-am apropiat, doamna eternă tremura. Am ajutat-o să-și stăpânească tremurul. Nu și lacrimile. Lacrimi mari, aristocrate. La întoarcere, în mașină, n-am scos o vorbă. Nu puteam. Aveam prea multe lacrimi în mine.
