joi, septembrie 23, 2021
Acasa > Literatură > Sacul și peticul

Sacul și peticul

Odaia rezervată polițiștilor din Gara de Nord. Pe glasvandul cu vedere spre peroane, mâna unui hâtru a scris cu litere în culorile tricolorului: „La noi, un pic mai bine pentru dumnevoastră”. Georgeta Păsărin – geacă și fustă de ginși – cocoțată pe lăzile cu vopsele de zugrăvit, așteaptă verdictul șefului de post. A reclamat o faptă nașpa, inadmisibilă într-o țară în „marș epic spre libertate”. La auzul unor astfel de vorbe, declamate pe tonul vremurilor pe care bătrânul caraliu, simplu ca iarba câmpului, nu le mai înțelege, dar îl bucură și îl sperie în egală măsură, că a apucat să le trăiască, a rămas pe gânduri. Autorul faptei „nașpa”, ziaristul Dorin Faimă, zace întins pe jos, cu capul mult avariat sub ochii pe care se căznește neputincios să-i țină deschiși. Fata de pe stiva cu vopsele l-a acuzat de hărțuire sexuală, după ce l-a bușit la pământ cu o sacoșă special întocmită s-o apere de atacatori; are ținuta rebelă care să complexeze o relicvă a vechiului regim. Sacoșa care a servit drept armă de apărare în timpul hărțuirii sexuale, nu mai puțin avariată, așteaptă cuminte, într-o singură  toartă, la picioarele fetei. Bătrânelul clădit pe din simțul datoriei, cu pumnii strânși pe biroul scorojit de griji și tot atâtea fapte bune, se căznește să-și aducă aminte cum se numește fapta reclamată. Cuvântul „hărțuire” îl sperie și-l onorează totodată. Dar nu și-l mai amintește. Încearcă mai multe variante:  „În marș epic spre zgândărire sexuală”, ar fi o variantă apropiată de cea adevărată. Dar parcă nu. Să fie „provocare sexuală”? Mai degrabă… Și totuși, nu e ceva care se poate potrivi cu „marș epic”… Își îndreaptă privirea spre Înalt; nimerește peste rafturile din fișetul rămas deschis: salam, pâine neagră, ceapă, cartuș cu țigări Kent… Georgeta, care nu și-a dezlipit privirea de pe chipul chinuit al acestuia, observă:

–         Dragii de voi! Vă era foame și-am venit eu cu hărțuirea… Își înghite restul de cuvinte. Își micșorează ușor ochii, ca pentru a-și explica fața brusc luminată a polițistului, care murmură pentru sine: hărț… hărțire… Fata continuă: tocmai serveați lunciul tradițional la noi: pâine, salam, ceapă, Kent…

Pe ultimele cuvinte intră celălalt polițist, un tânăr foarte epic, cu vorbe care-l micșorează și mai mult pe bietul bătrân.

–         Lanci, nu lunci. Se scrie lunci, dar se citește lanci, cum ai zice canci… Scuze!

–         Primesc scuzele, neamule…  Îți atrag atenția că atunci când e cu salam, pâine neagră, ceapă și Kent, lanciul e lunci. Retrag Kentul.

Dorin dă semne că s-a dezmeticit oarecum și poate vorbi. Georgeta îl observă și-i vine în ajutor:

–         Atenție, distinși domni: hărțuitorul meu, dragul de el, dă semne că, în sfârșit, cu ochii beliți, îi pare rău de ce-a făcut și poate semna procesul-verbal.

Tânărul nou intrat, după ce a închis ușa fișetului, se apropie de Dorin. Cu bastonul de cauciuc, încearcă reflexele genunchilor.

–         A murit? se neliniștește fata.

–         Nu! E bine. S-a deșertat la toaletă și a adormit. Pesemne de la extraveral; n-am avut altceva. Era amețit… Ce-aveți în sacoșa aia? Grenade?

–         Un fel de grenade… La toaletă țineți hârtie igienică?… Măcar l-ați șters?

–         Domnișoară, îi trage atenția tânărul, am absolvit școala superioară de științe polițienești…

–         Totuși… nu renunță Georgeta.

Bătrânul cere tăcere. Închide dosarul după ce l-a completat cu acuzația de „hărțire” sexuală. Se apleacă spre Dorin cu actele în mână. Vorbește rar ca și cum acuzatul n-ar avea deficiențe de vedere, ci de auz, și zice:

–         V-am controlat actele. Sunt bine întreținute. Felicitări!…

Reporterul mulțumește din cap. Bătrânul continuă:

–         În carnetul cu plata întreținerii păreți mai în vârstă.

Dorin confirmă:

–         Da!

–         Ce „da”?

–         Par mai în vârstă, e adevărat. E o fotografie veche. O voi schimba.

Georgeta aplaudă:

–         Bravo! Mamă, ce mișto! În fotografie pari în vârstă fiindcă te-ai fotografiat demult…

Tânărul polițist o sancționează:

–         A zis corect, ce vă minunați așa? Pentru un ardelean viteza răspunsului e de trecere…

Bătrânul întrerupe gâlceva.

–         Vă rog, vă rog… N-avem timp de baliverne.

Către Dorin:

–         Mergem mai departe: ați hărțit sexual pe domnișoara aici de față? De ce-i spune sexuală și nu-i spune animală ori barbară, cu barba?

Polițistul tânăr nu mai suportă maniera rudimentară a șefului său:

–         Bre, ajută-l, dar nu-i vârî proba în gură!

Bătrânul se corijează: Cu ce e-n legătură hărțirea sexuală dacă i se zice sexuală… Cu… cu… cu ce dacă nu cu sexu’, mama lui de sex!? Zi hotărât, bărbătește: Cu sexu’!

–         Cu sexu’, îl aprobă Dorin.

–         Ă?

–         A zis, bre, cu sexu’.

Bătrânul nu cedează, a prins chef de vorbă:

–         Uite ce zic eu și nu mă mai întrerupe! Tot al patrulea om din țara asta trăiește sub pragul sărăciei și trei din patru trag targa pe uscat. Citim cu toții ziarele, ca orice bun român… Așa-i?

–         Da!

–         Ce da?… Da, pe dracu, că dacă nu înțelegem vremurile… europenește, ne ducem dracu’ în prăpastie cu tot pragul sărăciei. Ne prăvălim în sărăcie cu pragul sărăciei cu tot. Tocmai am scăpat de popoarele migratoare, și de ruși, și de turci. Nu-i păcat, cu formele noastre de relief…? Cu oameni mari ca Hagi, domnul Becali, Iliuță Năstase… Eu zic să rămână așa: hărțire sexuală, adică cu sexu’, mama lui de sex!

Polițistul tânăr dă nemulțumit din cap. La școala de înalte studii polițienești a învățat cum se obțin probele-probe; nu cu populisme, ca acum cincizeci de ani. Se apropie de Dorin, având grijă să-i ia vederea puriului, semn că nu-i pasă de rangul acestuia. Întreabă infractorul ca pe un frate:

–         Putem ști ce căutați în gară la ora asta? Știați că sunteți în Gara de Nord sau ziceați că sunteți, așa, într-o gară…

–         Da.

–         Da, sigur că da, că n-o să negați în fața unui profesionist… Dar de ce în Gara de Nord și nu în Gara Basarab?

–         Bună întrebare!

–         Vă cred, asta știu și eu. Bună întrebare. Deci știați că sunteți în Gara de Nord. Hai, că ne înțelegem. Gara de Nord este un loc potrivit, apolitic. Nu avem nimic de reproșat. Nu mai suntem pe vremea Miliției. Actele le țineți curate, domnul plutoner – se preface că nu a observat că i s-a așezat în față – scuze, șefu’, v-am obturat vederea…

Și din nou către Dorin:

–         Puteți să ne răspundeți de ce nu dimineața, când e lume mai bună? Nu cumva pentru că seara…  Hm!… pornirea sexuală… Sunteți ziarist… Să nu începeți cum că acum a venit trenul așteptat și alte lucruri fumate. Țineți seama că nu e tură să nu auzim explicația asta: că acum a venit trenul.

–         Pot să răspund?

–         Vă rog!

–         Marele magnat de presă, domnul, Țepe Otto Franz Josef, așteaptă un colet confidențial de la Panciu, strict secret. N-a spus în redacție la ce oră sosește, urma să ne interesăm noi. Cum s-o fi făcut altfel decât așteptând toate trenurile? Ați auzit, sunt sigur, de Murphy. Domnul care a zis că ori de câte ori un sandviș îți scapă din mână, nimerește cu partea de unt pe covor. Din cauza lui un lucru început prost se încheie și mai prost. Legile lui Murphy au făcut și continuă să producă mult rău oamenilor…

Puriul, rămas cu gura căscată, nu se poate abține:

–         Morfi și mai cum?

–         Și-atât. Murphy ăsta are, apropo de hărțuire sexuală, o vorbă…

Puriul nu mai rabdă; a suferit adânc din pricina aroganței adjunctului; se duce la Dorin, îi întinde mâna, aproape fericit:

–         Deci recunoașteți? Este și cazul dumneavoastră: hărțire sexuală!

Toată seara a așteptat să-i pice clenciul unei idei care să-i vindece amărăciunea. Să-i potolească pizma pe subalternul său cult. Iată, venise. Către adjunct:

–         Scrie, Oreste, scrie! Scrie cuvânt cu cuvânt și pe  vorbele astea de la urmă scrie-le cu litere mari. Să-i dea Dumnezeu sănătate domnului Țepe, domnule hărțiitor, ce mai face? Tot anticorupt? Mare de tot, mare de tot!… De ce nu ați spus de la început că lucrați la domnul Țepe?

Georgeta bate din palme:

–         Domnilor, zice, credeți-mă! E întâia oară când mă învârt în anturajul unor oameni de bine… Subscriu la sănătatea urată de domnul șef marelui Țepe Otto Franz Josef. Pe cuvântul meu, îmi vine să dau hărțuirea sexuală pe o partidă de anticorupție. Eu, vă spun sincer, nu m-am anticorupt până acum… Dragul meu hărțuitor sexual, nu mă mai ține cu sufletul la gură! Cum e? Până la urmă a venit coletul secret?

–         A venit. Și încă pe tura mea, se laudă Dorin.

Îi place să vorbească pe limba celor din jur.

–         Baftă pentru care n-am niciun merit. Am chemat o furgonetă și am trimis coletul: patru damigene cu pălincă, o duzină de damigene cu vin din cel mai bun, cinci curcani bio, un coș cu prune uscate – pentru doamna Franz Josef (e constipată), și un plic gros, o Biblie cred, aristocrat foșnitoare…

–         Dolari? vrea să știe Oreste, bun cunoscător de biblii..

–         Nu e treaba dumneavoastră.

–         Cuminte!, îl previne Oreste. La nevoie întorc foaia.

–         Domnule polițist, încearcă Dorin o glumă….  Nu uitați ce-ați prins în năvod: pe primul hărțuitor sexul și întâia hărțuită sexual din  România capitalistă și democrată. Nu e puțin. Ce-aud? Nu cumva televiziunile, radiourile?…

Nasul puriului, de obicei cu aerul unei rândunici ghemuite în așteptarea unor vremuri mai frumoase, se ridică ușor, pentru a  primi întreagă culoarea tunicii de paradă. Spate țeapăn, poziție de drepți, vesel ca la defilare; îl privește pe Dorin cu dragoste de tată, doar oleacă obosit. Ca primul polițist din România și așa mai departe care în mai puțin de o oră a smuls prima mărturisire a primului și așa mai departe. Arogantul adjunct să ia aminte, meseria nu se învață la școală, ci în întunecimea vieții… Încearcă cerneala stiloului de pe vremuri, pe spatele procesului verbal, pe care-l întinde infractorului:

–          Iată, mult iubite, pentru semnătură.

Georgeta, surprinsă de schimbarea la față a taciturnului, coboară  și îi ia stiloul din mână, protestând vesel:

–         Nicio semnătură, doar am stabilit! Renunț la hărțuirea sexuală. Sunt prima adolescentă anticoruptă din România capitalistă și democrată. Sunt lucruri cu care nu se glumește: tricolorul, Constituția și anticorupția.

–         Și hărțuirea sexuală, o completează Dorin.

–         Mă rog, convine fata, oarecum încurcată de intervenția celui despre care tocmai aflase că este reporter, și hărțuirea sexuală, cu voia ta, maestre. Cu atât gestul meu, acela de a renunța la unul din însemnele cu care nu se glumește, este de luat în seamă…

Oreste, aproape învins de șeful puriu, o pune la punct, din inerție:

–         Nu cumva oi fi și minoră?

–         Dacă e nevoie sunt și minoră. Prima minoră anticoruptă… Mamma mia!

Puriul revine la birou. Posomorât, cu nasul, iarăși, pe poziția de rândunică ghemuită, anunță trist:

–         Se schimbă treaba…

–         Nu se schimbă nicio treabă, intervine tânărul polițist, nicio treabă, fie ea mică sau mare! Copila să se hotărască: nu vrea rolul de victimă, de eroină-victimă, trece automat în rolul de infractoare… Denunț calomnios.

Țârâitul telefonului îl prinde pe tânărul polițist în postul de salvator al șefului. Acesta poate spune din nou că este întâiul polițist care, într-o singură oră, a smuls mărturisirea unui hărțuitor sexual, lucru rar, unic… N-a recunoscut el, Clinton, cât era de Bill. Cu telefonul la ureche țipă:

–         Da, sigur! Venim fulger!

Și către puriu:

–         Foc la Triaj! Îi încuiem pe mocofani și luăm cheia; tocmai au timp să se hotărască ce vor… Hai, șefu!

Rămași singuri, cei doi fac cunoștință.

–         Gicuș, zice Georgeta.

–         Ești băiat, se nedumirește Dorin.

–         Sunt fată și anticoruptă… În acte sunt Georgeta. Nu s-a putut altfel, deși tata voia musai să fiu băiat… Tu, sper, ești băiat-băiat.

Băiatul îi întinde mâna:

–         Dorin! În acte sunt Dorian, așa l-a chemat pe primul meu tată, armean…

–         A murit, dragul de el?

–         Nu, n-a murit. S-a dovedit că, în realitate, nu sunt copilul lui și … asta e!

–         Deci te cheamă Dorian?

–         Nu. Mă Cheamă Dorin. Când primul meu tată s-a despărțit de mama, a luat cu el și „a”-ul din Dorian.

–         Dragul de tine! De mic ai fost jefuit într-un fel. Nu mă mir că n-ai ajuns director, ca toți băieții…

–         Am fost director. La noi pe stradă, toți eram directori, consilieri sau asistenți…

–         Asistente, pui golaș, nu asistenți, că sunt fete…

Viața frântă astfel îi sechestrase într-un loc în care, vrând-nevrând, erau obligați să se cunoască; dacă nu în vorbe, cel puțin în tăceri. După vorbele de prezentare, a urmat o tăcere modestă: Gicuș a vârât ostentativ mâna până la cot în buzunarul  fustei scurte. În vârful degetelor subțiri, mânjite cu pastă de pix, atârna vinovat un scaiete.

–         Adevăratul hărțuitor! anunță ea… Ai cam mințit oropsitule din naștere. Mie mi-a plăcut joaca… Putea sfârși nasol de tot însă. Și mai poate încă… De ce-ai recunoscut?

–         Vrei să știi?

–         Ei, bine, da!

–         N-a recunoscut gura mea. Au recunoscut  ochii mei vineți ori roșii, nici nu știu…

–         Roșii…

–          Mă rog. Puteam să neg?

–         Cu roșii, da, puteai… Nu prea ești zdravăn la cap!…

Sicriul în care se vârâseră singuri  nu confirma afirmația fetei. Era spart. Murphy însuși era contrazis. Răul nu se termina mai rău. Dorin a observat primul:

–         Fereastra din spatele tău se închide din interior. Legea spune că tot așa poate fi deschisă. Deci, oricine este înăutru o poate deschide…

–         Ce vrei să faci? strigă Gicuș, ușor panicată. Nu cumva îți trece prin cap să fugim?

–         Exact asta vom face, bravo! Sicriul plin cu produsele  semidocte ale gardienilor noștri e ca naiba, nu e sicriu…

–         Dorin, se neliniștește Gicuș, eu n-am spus că ești bunghit. Doar că trebuie să am răbdare cu tine. Eu nu plec de aici ne anticoruptă. Nu te las să pleci așa. Musai trebuie să-mi răscumpăr greșeala. Știi să săruți?…

–         Așa și așa…

–         Nu e bine. Așa și așa… Ăla nu-i sărut. Lasă, nu-i bai. Te învăț eu. Iată cum facem. La început, puțin exercițiu, lucrăm separat, în imaginație. Tu te apropii de mine și mă privești în ochi. Eu mă topesc în ceea pare a fi o somnolență, da nu e somnolență, e dorință, atracția contrariilor, somnolența e așa, de vrăjeală. Tu îmi privești buzele, mne!, mne!, eu îți privesc buzele, mne!, mne! Gurile ni se apropie, așa, ușor întredeschise, se apropie, se întâlnesc… Unde te uiți?… Reiau: gurile noastre ușor întredeschise se întâlnesc, buza ta inferioară sub buza mea superioară și invers, limbuțele ni se caută… N-o scot la capăt cu tine, la ce te gândești?

–         Eu nu cred că puriul, la câtă experiență duce în tărtăcuța aia, nu s-a gândit că putem fugi…

–         Eu chiar nu vreau, ne anticoruptă nu plec! Ești nevinovat! Anticorupția urlă în mine, o auzi!?

Ca și cum n-ar fi auzit grăirile fetei, Dorin continuă:

–         Cum să nu se decoreze el cu medalia primului polițist care în mai puțin de o oră i-a smuls mărturia unui hărțuitor sexual, poate și violator. Deocamdată tu nu ești anticoruptă, poate te-am corupt eu cu farmecul meu să-ți retragi declarația… Sacoșa aia fără toartă și cu ce-i înăuntru  și cu ochii mei roșii sunt probe greu de contrazis… Trebuie să vorbesc cu domnul Țepe Otto Franz Josef, patronul. Parșivul ăsta de polițist, blând, vetust și semidoct mi-o coace, nu se lasă. Pune Securitatea pe urmele mele, de fapt ale noastre…

–         Maaamă!… Vreau mai mult!

A doua zi, Dorin îl așteaptă pe patron în biroul acestuia. Noaptea i-a fost un sfetnic bun. A chibzuit un alt scenariu, mai pe gustul patronului. Povestea cu o fetiță zurlie, sacoșa-bombă și un prostăvan de polițist bătrân, așa cum au stat lucrurile, nu doar că nu-l va convinge pe Fanz, dar îl va suspecta că-i beat. Era obligat să caute ceva mai de soi, în caz că va afla de hărțuire. O cauză pe potriva firii lui. Nimeni nu știe când sosește. Nimeni n-are habar cât stă și când pleacă. Tot ce-i la vedere are un preț și e de vânzare și tot ce e de vânzare n-are valoare. Dorin l-a îndrăgit pentru vorbele astea, cu toate că este opusul său în toate. Șarpe pe dinăuntru, vâscos și rapace, cochilie spre exterior. Nu ca să ascundă valori, ci pentru a nu i se vedea pustiul. Nea Cioară, secretarul de redacție îl găsește în toane bune, împăcat. Are să-i transmită o veste care ar da peste cap și pe unul mai puțin sensibil decât Dorinaș: o veste cumplită. Pe nea Cioară îl cheamă, în realitate, Zimmerman; și-a schimbat numele pentru că așa cereau vremurile tinereții sale.

–         Măi Dorinaș, îi mărturisea celui care-l botezase „nea Cioară”, eu, ovrei bărân și-n bune și-n rele, în tinerețe am fost ortodox tânăr, dar, vrei să-ți spun ceva, tânăr ortodox eram un ovrei mai bătrân ca ovreiul de astăzi. Zi-mi „nea Cioară, eu nu mă supăr.

Și a rămas cu numele ăsta. Unii îi mai spun și moș Cioară, simandicoșii care nu suportă apelativul „nea”.

–         Mă Dorinaș, îmi pare bine să te văd în toane bune…

–         Zi-o pe-aia rea, nea Cioară. Nu începe cu ovreisme…

–         E atât de rea că niciunul din redacție, deși toți știu, nu a avut, cum să zic eu, n-a avut asta, neobrăzarea…

–         Zi, bre, odată!

–         Șefu’ a zis să nu te mai vadă prin redacție… Ce-i cu tine? Știam eu… arză-m-ar focul, ești verde la față… Măcar, e o culoare care se asortează cu ochii roșii… He-he… Am făcut-o! Cineva trebuia s-o facă… Am o votcă în sertar…

–         M-a demis?

–         Nu știu… Dar…  Ți-a dublat salariul… Știi mătăluță, asta nu s-a mai întâmplat până azi… Pesemne că mort, valorezi mai mult decât viu… Aduc votca?

–         N-a spus nimic, n-a justificat în vreun fel?…

–         Nimic! Și așa i s-a părut că-i prea guraliv. Să-i spuneți nebunului ăluia să nu-l mai prind prin redacție, să nu-l mai văd în general. I-am dublat salariul, să fie sănătos…

–         Să fiu sănătos?

–         Nu, asta n-a zis, am adăugat de la mine. Vezi, tu, Dorinaș, făt de ciobănaș, eu am inimă bună, deși nu se vede. În afară de tine, niciun altul nu mă are la suflet. Sunt al dracului de complicat, sunt cum îi mai rău: la cum bate vântul, oricare dintre voi poate zice că e ateu. Eu, ca ovrei adevărat, pot să zic ce vreau: că sunt catolic, musulman… Ateu, nu pot. Important este ce păstrezi în suflet, nu ce arunci în stradă. Știi ce-am făcut? Ca să împac varza cu capra, am citit în Moș Martin, a se citi între noi, Luther, ceva ce m-a uns pe suflet. Nu mai țin minte unde am citit, cred că era un afiș al lui, zicea așa: „Biserica are o singură bogăție, Evanghelia. Averile din curțile ei sunt provenite din bunurile celor păcăliți că vin de la Dumnezu”. Așa am devenit protestant, apoi ortodox. Noi, ovreii, putem trece la orice altă religie, dacă astfel ne salvăm viața. Important este, cum ziceam, ce ții în suflet, nu ce verși în stradă. Moș Martin ăsta a îndrăznit să lovească în Biserică pentru că era mai catolic decât Papa. Ca să lovești în Papă cu inima curată trebuie să fii mai catolic decât el. Și a fost. A fost ăl mai mare credincios de pe lumea asta. Credința e una, Biserica, alta. Pesemne că și tu ești mai catolic decât Papa, altfel nu te ridica șefu’ pe altă treaptă de salarizare, apoi, buf!, la gherlă.

–         La gherlă? se miră, nu tocmai sincer, Dorin. Ceva-ceva bănuia el. Schimbă vorba: ce-ai acolo, arată el spre ozalidul de care nu se despărțea niciodată…

–         Prima pagină, vrei s-o vezi? Îți mai trece oleacă năduful. Iată prim-planul: Găina care fată pui vii…

–         Găina fată ouă, nea Cioară…

–         Găina fată ce cere piața, nu ce vrea capul ei de găină…  Zic eu care n-am nimic cu găinile… Las’ că-ți povestesc altădată cum am ajuns eu ovrei bătrân să n-am nimic cu găinile care fată pui vii.   

Nu mai poate rămâne. Ar fi om, dar n-ar mai putea fi nici poet, nici gazetar. Nea Cioară îl povățuiește ca în drum să treacă pe la un cabinet medical sau o farmacie. Dar și mai folositor ar fi să meargă la mămuca, mămucile se pricep cel mai bine să șteargă verdele și roșeața de sub ochii odraslei.

Strânge filele ozalidului și, cu ele sub braț, o apucă înspre ale lui.

Șoferul de taxi, un tânăr vioi și sprinten la minte îl anunță că e nou în meserie și, dacă chiar vrea să ajungă la destinație, să-l dirijeze. A auzit de strada Făinari, dar n-ar îndrăzni să se încumte spre acolo fără colaborarea pasagerului. Întoarce capul să observe ce impresie a făcut vorbăria sa pregătită din timp. Îi vede roșeața de sub ochi și zice pe un ton de glumă:

–         Sper că nu sunteți Dorin Faimă, omul zilei… Cum ați făcut rost de roșeața aia?

–         Vin de la un incendiu… Dar mă cheamă și Dorin Faimă…

–         Atunci tac, nu mai scot o vorbă. N-aduceți deloc cu un idiot.

–         Și eu mă mir câteodată. Îmi cer scuze.

–         Chiar sunteți…

–         Idiotul?… Da!

–         Să mor eu, un idiot mai mare, și am cunoscut o droaie, n-am văzut. Doooamne!… Pe unde o iau acum?

–         La stânga și tot înainte.

–         Da, așa, c-o să mă întrebe și pe mine lumea care vă vede coborând din mașina mea: cum naiba să recunoști că ai încercat o tentativă de viol, ca și cum ai zice am încercat să mănânc un praz, mi-am dat seama că nu e proaspăt și n-am mai încercat, știind că pentru mărturisirea asta ajungi la bulău?

–         Nu-i greu, poți să încerci și tu.

–         Doamne ferește-mă și n-o să te mai rog nimic până la Crăciun!

„Mămuca” îl ia în primire și-n brațe, și-n albia unde o ținuse până atunci pe ștoarfa aia blestemată, Gicuș sau Georgeta sau cum dracu s-o cheama… Cum adică l-a iertat? Cine-i ea să-l ierte pe cel mai cuminte băiat, și nu doar de pe uliță, ci și din cartier?

–         Cred că mă însor cu ea…

–          Bate-te peste gură, mamă!… Ai pus ceva în ea dimineața asta?… Doamne, ce-i cu ochii tăi!?… Intră în baie că vin și eu acuș!

Dorin rămâne locului. Îi pare rău că a venit. Uitase de grosolăniile ei. Cere un ceai de-ăla bun. Vrea să rămână singur, dar să-i poată vorbi de la depărtare.

–         Nu m-a iertat, mamă. N-a avut ce ierta. Și n-a fost, cum am auzit că umblă vorba în târg, tentativă de viol, ci o închipuită hărțuire sexuală…

–         Hărțuire sexuală!, se miră mama din bucătărie. Tu și hărțuire sexuală! Unde nu dă Dumnezeu?… Dar ce patron bun ai!… Să-l ungi pe pâine. Dragul mamei! Ți-a luat apărarea. Un altul te dădea afară. Dânsul ți-a crescut leafa. Da’ ce frumos a zis, mamă: Îl iubesc pe Dorinache al meu; a ales să renunțe la sine, ca să apere onoarea și prestigiul redacției. O să facă pușcărie și sunt mândru că am un asemenea prieten în redacție. Cică, după găina care fată pui vii, tirajul s-ar fi dublat, iar după vitejia ta, aia de a alege pușcăria de dragul lui, numărul exemplarelor vândute s-a triplat și în târg nu mai găsești un exemplar. Se spune că sunteți ăi mai mari din lume, cu găina și cu Dorinache…  Țineți-o tot așa, mamă, o să cumpăr toate găinile din piață…

–         Și eu în pușcărie! nu se poate abține Dorin. Mulțumesc, mamă!

–         N-ai pentru ce, mamă! Sunt mamă, dar și patrioată. Să nu te miri că o să vezi tricolorul la ONU, la NATO, la UNESCO… Păcat că nu mai există Tratatul de la Varșovia… Vezi că-ți pregătesc ouă cu jumări, ce-ți place ție. Pâine albă, neagră, de care vrei. Eu îți pun neagră, știu că-ți place. Dacă ar fi tac-tu printre noi, Dumnezeul să-l odihnescă, așa lepră și muieratic cum a fost!…

–         A fost un om bun…

–         Lasă, lasă… Mereu îi iei apărarea…  Știu eu mai bine.

Rămas singur cu gândurile sale în casa în care s-a născut, Dorin poate auzi glasul unui licurici. Scapără în spatele netrebnicei bucurii a mamei sale când rostise „Tu și hărțuire sexuală! Unde nu dă Dumnezeu?!”. Zicea licuriciul: „Omule, du-te unde simți că e locul tău!” Nu spunea mai mult; îi făcea, poznaș, cu ochiul. Cum ar fi făcut Gicuș. Începe să râdă singur. Tare îi mai e dragă. Mai drag de atât nu-i mai fusese niciodată de cineva. Și, iată, licuriciul se face mare de tot. Atât de mare, încât izbutește să-l împingă afară și s-o apuce în direcția casei care… care… Nu îndrăznește mai mult.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.